Atena, sunt pe vine!

Ziceam la un moment dat ca am un Wish List pentru 2014. Pe lista se gasesc niste chestii de genul: Atena, Londra, Hooverphonic, Metallica, poate un aparat foto mai bun… Plus vreo doua proiecte pe care le tin pentru mine pentru ca sunt cu adevarat „wishful thinking”. 😀

Daca cu Hooverphonic eram sigura de prin decembrie, ba chiar am gasit si cu cine sa merg, ca singura nu e chiar atat de amuzant, iar Mr. G nu avea chef de asa ceva, cu Metallica am cam dat-o in bara. Atat de tare ca atunci cand mi-am dat seama imi venea sa ma duc sa-mi bag capul intr-o galeata cu apa rece. Adica, desi am fost avertizata (recunosc!), ca biletele la festivalul de la Werchter se epuizeaza repede, am amanat pe „salariul din februarie” achizitia. De parca daca puneam banii pe cardul de credit in februarie, la o luna dupa achizitie, s-ar fi facut o gaura prea mare in cer… Dar, de… Ma abtin, ca totusi ma iubesc inca. Si, pe 6 februarie cand sa iau biletele, constat ca nu mai am ce sa iau. In momentul ala am inteles sensul expresiei „a vedea negru in fata ochilor”.

Ar mai fi o varianta. 😀 Pe 9 iulie au concert la Viena, eu am un var in Viena. Vereeee, mai esti in Viena pe 9 iulie?! Ca ma tenteaza taaaare sa-ti fac o vizita. Habar nu ai cat de tare! Cred ca am zis de prea multe ori Viena in loc de Metallica. Vorba unui prieten bun care crede cu tarie in coincidente: poate trebuie sa ajung la Viena vara asta si nu stiam.

Cu aparatul foto fu ca-n filmele cu… tantalai. Ma batea un gand ca sapuniera mea are o mare hiba: nu face poze super porcusorilor seara, la lumina becului economic. Adica nu ma afecteaza ca eu as iesi stramba, dar vedetele mele cu blog original, viitoare VIP-uri de limba engleza, merita ceva mai bun. Si ma gandeam asa, in stilul ardelenesc. Pana ajung in casa altor prieteni buni, la care el (Fotografu’) imi spune ca si-a luat aparat foto nou si ca il vinde pe cel vechi. Pret bun, puteam sa-l iau si in rate. Si am inceput sa cuget. Puncte pro si puncte contra de mai aveam un pic si in noaptea aia scriam un mic tratat despre cum sa faci o analiza SWAT asupra deciziei de a-ti lua un aparat foto. Pana la urma mi-am dat seama ca oricat de smecher ar parea sa tii la ochi un aparat foto profesionist, habar nu am cu ce se mananca. Nici macar nu inteleg faza cu obiectivele, timpi de expunere si alte cele complexe. Nu ca nu duce creierul meu atata informatie, dar nu mi-am dat niciodata interesul sa o asimilez. Mai apoi, sa zicem ca imi iau unul care stie sa faca inclusiv bors. Am eu timp de el? Sau o sa ma multumesc cu modul auto si pace? Adica pana la urma eu vreau sa devin fotograf sau scriitor publicat? (Deja se vede ca am inceput sa nu ma mai imprasti in x parti.)

Daaar, argumentul suprem a fost unul de lenesi: aparatele cu obiective detasabile sunt grele! Adica aparatul vine cu rucsac propriu! Too much! Serios ca pana la urma asta fu argumentul suprem. Asa ca am renuntat la un Canon ESO 1100d si am ramas fidela Nikonului cumparand un L820. Adica un aparat compact, cu un zoom optic respectabil, manual intr-o foarte mica masura, dar care reuseste sa-mi pozeze porcusorii (deja li s-a luat vopseaua!) cu succes. Am ezitat intre asta si L830, dar diferenta in ceea ce stie sa faca era nesemnificativa la nivelul meu, incat am considerat ca nu se justifica 50 de euro in plus. Si mai ales ca nu e inca pe toate gardurile, deci mai greu sa gasesc unul de culoarea prunei care sa fie livrata pana la plecarea in Grecia. Ca am uitat sa va spun ca nici nu il vroiam negru. Deh, hachite de femeie…

A, si maine plecam in Grecia. Deci am mai taiat un punct de pe Wish List. Dar imi iau laptopul cu mine, stati fara grija. Macar poze, si tot va arat cate ceva. 😛