Ziua in care am uitat diverse chestii

Sa nu credeti ca aseara, dupa cursul de dans, mai aveam eu chef prea mult sa scriu postari pentru blog. Dar m-au manat de la spate 2 mari motive: imi era jena sa va las cu ochii in soare si trebuia sa consemnez undeva uitarile mele de ieri, ca sa nu le uit. Ce spuneam? 😀

Asadar, ieri dimineata plec de acasa cu inima impacata ca mi-am facut ghiozdanul de cu seara, deci nu am mai alergat ca o gaina fara cap prin casa intre 7 si 8. Dar tot am luat tramul cu care ajung la serviciu la limita, ca asa-i cand ai porcusori adorabili. In timpul zilei nimic deosebit de raportat, ba chiar lucrurile pareau sa mearga normal inspre mai bine. Am primit si un cadou, pe care l-am desfacut si l-am pus la vedere ca sa-l iau acasa. Nici macar telefonul mamei mele nu a fost iesit din comun.

Ca o paranteza, haideti sa va povestesc conversatia cu mama. Trrr, mobilul. Raspund. Ma intreaba mama ce fac. Eu ii marturisesc ca tocmai inchideam calculatorul si ma pregateam sa-mi iau hainele sa ma duc la toaleta (inca eram la munca) sa ma schimb si sa ma duc la cursul de dans. Si… se dezlantuie mama. Imi povesteste ba de una, ba de alta, ba de unul, ba de altul. In timpul asta eu m-am dezbracat pe jumatate doar cu o singura mana, ca cealalta tinea telefonul. La un moment dat nu am mai putut si am dat telefonul pe speaker. Ma si gandeam cum o reactiona cineva care ar intra la baie si ar auzi voci din toaleta pentru handicapati… Apropo de toaleta asta, in principal e utilizata pentru a-si face oamenii treburile mai importante si pentru a se schimba de haine. In fine, reusesc sa ma schimb, imi iau hainele date jos de-a valma si ies. Pe hol toti colegii mei. Se pregateau sa mearga la bere… Iar eu eram o imagine super sexy: in pantaloni de trening si tricou, cizme, cu o gramada de haine in brate din care atarnau cracii unor dresuri maro, ciufulita si cu telefonul la ureche vorbind intr-o limba numai de mine inteleasa. Pana la urma am ajuns si la cursul de dans.

Ceea ce ne aduce la prima realizare a uitarii… Cand am scos adidasii din rucsac mi-am dat seama ca nu am sosete. Aveam eu sosete in picioare, dar erau groase si de bagat in cizme si nu prea imi place sa amestec borcanele. Dar a trebuit sa ma multumesc cu ele si m-am incalzit de nedescris la picioare in timpul cursului. Nah, nu m-am si imputit.

Apoi, in timp ce ieseam pe usa scolii, mi-am adus aminte ca nu am nicio carte la mine. Bine, asta stiam, ca de dimineata nu am avut chef sa mai stau sa aleg. Dar am uitat ca de obicei ratez tramul la mustata si trebuie sa astept cate 20 de minute dupa altul. Plus cele 20 de minute in tram, iaca se fac vreo 40 in care am timp de facut ceva pentru care nu prea am timp acasa. Numai ca, de data asta, a trebuit sa ma dau huta pe net de pe telefon… Bineinteles ca nici caietul cu mazgaleli nu-l aveam la mine.

Cum intru in casa, ma izbeste un gand cum ca am uitat sa-i spun consortului ca duminica avem musafiri. Si imediat dupa acest gand, ma izbeste altul: ca el nu-i acasa duminica, ca cineva mai trebuie sa si munceasca in casa asta. Ioi, si m-am inrosit toata si mai aveam un pic si imi trageam si doua palme ca apucasem sa invit doua familii cu copii cu tot pe la noi si sa le promit si musuroi de cartita. Mi-am facut curaj, am trimis un email cu scuze si o sugestie de reprogramare. Una din fete pare ca m-a iertat deja, cealalta nu a raspuns asa ca stau si ma intreb daca nu m-a scos deja si din blogroll.

Scriind postarea asta, mi-am adus aminte si ca mi-am uitat cadoul la servicu. Ma intreb ce altceva am mai uitat? Aaaa, sa va zic ca mi-am tras pagina web: www.mironamitache.info. Sunt tare mandra de cum arata, mai sunt ceva mici chestii de modificat, dar este vreme. Majoritatea multumirilor mele se duc inspre cel care a facut pagina, iar minoritatea multumirilor mele se duc inspre cel care a ales culorile, chiar la inceputul ideii asteia. Cum nu am disclaimer pe pagina, va spun aici si din capul locului ca tema e o creatie comuna a trei oameni (daca-l numaram si pe cel care a definit culorile, dar nu a dus treaba pana la capat), deci drepturile de autor sunt ale noastre, si ca fotografiile alea cu mine exista datorita Andrei Resmerita si lui Remus Resmerita, asta in caz ca aveti nevoie de make-up artist si/sau fotograf. Oricum, intre timp m-am tuns…

Sperand ca nu am uitat nimic din ce vroiam sa scriu, va doresc o zi buna!

LE: Normal ca am uitat ceva: sa va spun ca v-am vazut comentariile, ca o sa raspund in week-end si ca tot atunci o sa va vizitez si blogurile.