Iar sunt reduceri!

Serios ca am ajuns sa fug de reduceri. Adica ma cam lovesc de doua variante: ori ies si-mi cumpar ceva ce nu e la reduceri, ori gasesc o gramada de lucruri faine pe care le las cu inima indoita in magazin pentru ca imi dau seama de la raft pana la casa ca mai am si ca nu prea imi mai trebuie ca tot in blugi si adidasi sfarsesc. Si totusi…

Denis pericol public era mic copil pe langa mine. Mai ales pentru ca am talentul de a iesi sa cumpar una si a ma intoarce cu altceva. De pilda, in 2011 am iesit a cumpar o fata de masa si m-am intors cu blugi si adidasi. Asa am iesit si duminica. Cica sa-mi iau un hanorac si papuci de casa din plastic si sa ii fac o vizita pe la munca consortului. Dar mai ales am iesit duminica la bantuit pentru ca era una din acele duminici rare din an in care magazinele (nu le includem pe cele arabo-indiano-pakistanezo-turcesti) chiar sunt deschise iar eu chiar aveam un pic de timp liber si niste bani in buzunar ca tocmai am luat salariul. Asta pe principiul ala ca daca la sfarsitul lunii nu mai ai bai de paine, nu-i bai ca abia incapi mai bine in rochia cea noua cumparata la inceputul lunii.

Pana sa ajung pe la Mr. G sa-i fac paguba in gestiune cu o cafea, am trecut prin magazine ca era de dimineata si nu iesisera hoardele inca. Si am inceput bine, cu o pijama Disney de la H&M. Ca parca mi s-au cam uzat astea pe care le am. Si daca nu, oricum au o varsta venerabila de vreo 2 ani… Am trecut si pe la Lola & Liza si, daca nu as fi avut ratiunea la mine, as fi iesit cu vreo 10 rochii care s-ar fi alaturat celorlalte 13 (nu toate de la ei) pe care le am deja. Dar niciodata nu sunt suficiente, ca oricum o luna are 30 zile si un an vreo 365 si mie nu imi place sa ma repet. In schimb am iesit doar cu o frustrare in ochi si nervi imensi pe ratiunea mea pe care o credeam ramasa in vacanta in Romania. Cred ca am uitat sa va spun ca am emigrat in Belgia din cauza unei rochii de la astia, cumparata chiar pe vremea cand eu nu purtam fuste…

Lamurindu-ma cu rochile, am plecat totusi sa-mi caut hanorac, ca in ultima vreme am luat ursul urecheat la purtat prin casa si s-a cam tavalit prin rumegus si fan. Bineinteles ca am gasit la C&A la raionul de copii. Asa ca stau si ma intreb cam ce dimensiuni au fatucile de 14 ani din zilele noastre de eu, care ma consider avand vreo 3 kg in plus fata de regulament, incap lejer in hanorac si parca as putea lua si porcusorii cu mine. Dar, noi sa fim sanatosi. Papuci nu mi-am mai luat…

Aterizand epuizata (credeam eu) pe o canapea din taverna aflata in grija lui Mr. G si conversandu-ma sagalnic cu el, ajungem sa vorbim despre viitoarea noastra imprimanta pe care era cazul sa o cautam la reduceri. Si ma imboldeste el asa usor sa trec pe la Media Markt sa arunc un ochi, poate au ceva diferit de ce scria pe site. Si trec… Si gasesc un fax Philips cu toate atuurile unui multifunctional, si laser pe deasupra. Iar la pret era o oferta de nerefuzat – de la 300 de euro il facusera 97 ca era ultimul pe care il aveau si statea pe acolo cam de multisor. Ma uit la el, el se prefacea dezinteresat de mine. Pana la urma, singura hiba pe care i-o gasesc e aceea de a fi un fax, cica. Asa ca ma duc si il declar vandut. Si incepe un nene sa-l curete, sa-l bibileasca, de numai bine am avut si eu timp sa ma duc sa-mi caut casti.

In caz ca nu va amintiti, un anume Spock a ingurgitat 2 cm din cablul castilor ultraperfomante ale lui Mr. G, iar eu am ramas de caruta. Bineinteles ca Mr. G vrea ceva similar cu ce a avut, adica cu buton de volum pe fir, cu vibratii, cu microfon, sub 20 de ohmi si alte balarii tehnice neintelese de o femeie normala (nu ca eu as fi normala). Eu… Ei, eu vroiam doar niste casti simple. Pana la urma imi picara mainile pe o pereche de Philips pe care scria mic si ascuns 24 ohmi. No, am zis ca fata de 32 cat scria pe alealalte, 24 e mult mai bine si poate oi scapa de perdaf. Le-am luat albastre sa se asorteze cu mouseul. Oricum sunt pentru urechile mele nedelicate, ca el o sa-si ia altele pe care speram sa nu le mai manance vreun porcusor.

In fine, imi iau castile si ma duc sa recuperez faxulo-imprimanta. Care, dintr-o chestie ce parea usor de carat, se transformase intr-o cutie mare, patratoasa etc. In timp ce asteptam sa ii scoata nenea si ultimele urme de praf din fund aparatului, ma „textuiam” cu un prieten. Ii explic eu ce fac, el ma intreaba saritor daca nu am nevoie de un om cu masina. Eu raspund candid ca doar nu m-o face pe mine un fax de 10 kile! Deci ca nu-i nicio nevoie sa iasa din casa. Si imi iau faxul in brate si plec.

Pana am trecut de casa si de serviciul clienti ca sa-mi iau factura, deja ma trecusera toate apele. Pana am ajuns la parterul spatiului comercial de 4 etaje, deja eram descheiata la haina. Iar pana am ajuns la tram abia ma mai tineu bratele. Nu neaparat ca era greu obiectul, dar era o combinatie mortala intre greutate si dimensiuni. Cum, necum, am ajuns in tram. Cand eram aproape de casa suna Mr. G si incepe sa ma ia cu intrebari tehnice, de om scolit in ale IT-ului: dar e compatibil macar cu Windows 7? Eu sa lesin si altceva nu! Ma gandisem eu la multe, cum ar fi culoare, textura, forma, dar la asta ba. Citesc din voleu pe cutie si lista de compatibilitati se opreste la Vista. Ma treceau apele numai la gandul ca trebuie recarat inapoi ca nu-l putem folosi (deh, calculatoarele noastre sunt distepte tare si nu le putem incurca cu ceva mai prejos de Win7), dar scot repede solutia salvatoare pe gura: putem imprima si de pe stick USB asa ca s-o gasi o varianta.

Nu mai am putere sa descriu cum l-am carat din statia de tram pana sus pe scari si in casa. Mai spun doar ca dupa ce am intrat, i-am trimis un mesaj lui Mr. G in care ii spuneam ca monstrul e teafar, dar ca eu nu prea. Iar el ma ia la impins vagoane si ma zoreste sa-l instalez. Ce febra musculara am avut ieri! Cred ca fax mai boscorodit ca al meu nu exista pe lume.

Si uite asa am mai lovit o data: am iesit sa-mi cumpar papuci de plastic pentru dus si m-am intors acasa cu un fax. Unde dai si unde crapa…