Cadourile consortului catre soata sa, belgianca

Postarea asta am inceput-o cu vreo 2 saptamani inainte de Craciun. Cum azi alta inspiratie nu aveam, m-am gandit sa o prezint ochilor vostri. Bineinteles am finalizat-o intre timp, dar nu am mai schimbat datele din primul paragraf, pentru autenticitate. 🙂

Sambata am primit deja un cadou de Craciun. Mosul fu grabit si i-a fost teama sa nu ma uite. Asa ca am gasit in paturi un volum cu povestiri de Alice Munro pe care mi-l doream de ceva vreme, dar nu am avut timp sa ma duc sa-l cumpar. Bineinteles, cadoul e de la Mr. G, care se jura ca e de la Mosu’. Si asta mi-a adus aminte de alte cadouri primite de-a lungul timpului de la el…

Friteoza

Se facea ca lui Mr. G ii plac cartofii prajiti la nebunie. Da-i cartofi prajiti cu ochiuri si o sa-ti spuna ca nu a mai mancat asa de bine niciodata. Si se mai face ca eu fug ca Dracu’ de tamaie de orice tigaie neacoperita ce contine ulei incins. Deci, cuplul ideal – lui ii plac prajelile, eu nu suport sa le gatesc. Si incepe Mr. G prin a-si pregti terenul – ca ne-ar trebui o friteoza, ca ce utila ar fi, ca ce… Eu nu si nu, ca nu eram mare fana calorii. Numai ca nu trec cateva luni, el trebuia la plece la un curs de vreo cateva luni, se apropia ziua mea, si intra Mr. G pe usa cu friteoza in brate si cu replica in dinti: „Cadou de ziua ta. Sa nu mori de foame cat sunt eu la curs.” Va las sa ghiciti cine o folosea (mult) mai des si cine o curata mai rar.

Fesul

Nu am mai purtat fes de cel putin vreo 10 ani. Nu m-a lovit nicio sinusita intre timp, ca prefer gecile cu glugi care nu stau lipite de cap si nu provoaca supra-incalzirea neuronului. Acu vreo 3 ani, deci de destula vreme in care am locuit deja impreuna, Mr. G se prezinta cu un cadou ingenios de Craciun – un fes rosu! Dar nu orice fes, ci genul acela de acoperamant religios islamic pentru barbati (fara suparare!), adica nu-mi ajungea nici pe varful urechilor si era atat de mulat pe teasta ca, atunci cand il dadeam jos, chiar si podoaba mea capilara extra-voluminoasa statea turtita de teasta. Bineinteles, aia care apucase sa prinda un loc sub fes, restul isi pastra volumul. 😀 Ei, sa nu ma intrebati pe unde e fesul ca nu stiu. Pe undeva prin casa, ca e cadou si nu se face sa scap de el chiar asa repede.

Aloea

Noua ne mai plac si plantele. Dar, dintre noi doi, eu eram aia care cerea ordine in front si statea sa bibileasca cactusii plini de purici si violetele africane in agonie. Si, la un moment dat, i se pune pata lui Mr. G pe o aloe mare, genul ala pe care daca-l pui in curte tine umbra la straturile de ceapa. Exagerez un pic, dar ideea e ca i-a intrat in cap ca vrea o aloe mare, nu cat sparcul pe care il aveam deja in casa si care mie deja imi scotea peri albi. Ca nu stiu cum se face, dar la Vaslui aloeele nu prea se simteau in elementul lor. Aici vad ca o duc mai bine. Dar am deviat… Cum eu eram impotriva unei noi batai de cap (ma atasez de plantele mele si sufar langa ele cand nu le merge bine), iar si-a facut o strategie si de un Sf. Valentin (pe care nu l-am sarbatorit niciodata pana atunci!) ma invita la un restaurant si, cand sa intram in casa, scoate aloea din portbagaj. Bineinteles ca dupa aia am avut parte de „Anatomia lui Grey”, varianta pentru plante, vreo cativa ani pana s-a stabilizat boschetul.

Or mai fi si altele, dar nu mai imi trece nimic prin cap acum…