Despre comunicare. Sau despre lipsa ei.

La prezentul meu loc de munca suntem o echipa de 10. Ati putea crede ca intre 10 oameni presupusi inteligenti comunicarea merge brici si lucrurile se fac ca la carte. Ati putea crede, numai ca v-ati insela…

De pilda, saptamana trecuta pe la inceput ma roaga seful sa ii caut o cutie. Dar nu orice cutie, ci cutia in care erau filtrele si suruburile necesare schimbarii filtrului de apa potabila. Pe langa toate astea, mai precizeaza si ca ar trebui sa stiu unde-i cutia, ca doar eu am pus-o undeva anul trecut. Remarca asta m-a lasat putin masca, ca nu imi aminteam nimic de genul asta. Nici macar nu imi aminteam sa fi stiut ca exista astfel de filtre. Dar, mi-am zis ca imbatranesc si ca am inceput sa uit. Si ca seful, la cei 2 metri si ceva inaltime, are un creier cu o capacitate de retentie mai mare…

Asadar, aveam ceva de gasit, ma apuc de cautat. Cum habar nu aveam ce caut exact si cum suprafata de cautare e undeva la 750mp plus inca vreo alte doua beciuri din alte doua cladiri unde ar fi putut ajunge cutia aia din negrija sefului meu super dezordonat, am inceput cu o simpla reducere la absurd si mi-am spus ca nu are cum sa fie cutia buclucasa in vreun birou de-al clientilor nostri, ca niste asociatii reprezentative, o firma de consultanta si o agentie de turism nu au ce face cu filtre pentru sistemul de epurare al apei potabile din bucatarie. Oricum, eram constienta ca imi asum un mare risc presupunand asa ceva, ca seful are obiceiul de a cara chestii cu el si a le uita pe te miri unde. Dar, am decis ca daca nu gasesc in celelalte locuri, voi trece la scormonit inclusiv birourile clientilor nevinovati.

Si m-am apucat de cautat o cutie. Adica aveam in minte imaginea unei potentiale cutii de carton, cu muchii drepte bla bla bla. Si am inceput sa rascolesc, sa deschid cutii, sa asud cocotata pe tocuri, sa cotrobai prin etajere neatinse de mana umana de cateva luni, ba chiar am intrat si in arhiva contabila. Si nimic. Dupa cateva reprize de scotoceala inutila, m-a prins din urma un gand bun: cel care mi-a oferit informatiile pe baza carora am inceput marea cautare era seful meu, un om care una are in cap, alta descrie verbal, si nu pentru ca nu ar sti sa se exprime, ci pentru ca materia sa cenusie e cu vreo zece pasi inaintea cuvintelor ce-i ies pe gura. Cu premisa asta in cap, m-am dus ata la o lada in care sunt tot felul de obiecte / scule al caror rost nu il pricep, am pus mana pe o punga transparenta legata bine la gat si apoi rupta ca sa poata fi extras continutul compus dintr-o punga de hartie verde in care erau indesate ceva filtre textile, coturi si surubele. Am luat punga cu mine, m-am prezentat in biroul sefului si am declarat triumfatioare ca „am gasit cutia!”. Seful nu a sesizat nimic disonant. Dar colegii mei da si au inceput sa rada tinandu-se de burta. Si seful nu pricepea de ce. 😀

Comunicare eficienta, au ba?!