Din nou in pana

De ceva vreme simt ca nu mai iese nimic interesant din interactiunea degetelor mele cu tastatura laptopului. Incerc sa ma dumiresc de ce, incerc sa corectez, dar, in schimb, ma afund din ce in ce mai tare intr-o toamna a sufletului acoperita de racoare si ploaie marunta.

Pe de o parte stiu ca e vina mea – am un punct slab pe care cu greu il pot tine in frau. As vrea sa fac totul, sa ajut pe toata lumea si spun da chiar daca asta inseamna sa-mi tai fara mila din timpul pe care ar trebui sa il aloc altor activitati. Chiar daca atunci cand merg pe strada sau sunt in tram imi trec prin cap articole intregi si povestiri misto, cand e sa ma asez in fata laptopului ba sunt obosita, ba e 11 noaptea si a doua zi trebuie sa merg la munca, ba nu sunt la mine acasa si intr-un mediu care sa ma inspire. Si imi spun ca „si maine e o zi”. Numai ca acest maine e cel mai distructiv maine din cate exista pentru ca nu vine niciodata. Pentru ca maine sigur apare altceva, cum ar fi orele de neerlandeza, cursul de dans, babysitting, clienti pentru acte, prieteni pe care nu i-am mai vazut de mult, familie care vrea atentie… Problema e ca, in asteptarea acestui maine, adun frustrari pe care le proiectez asupra jobului, persoanelor din jurul meu, altor activitati si chiar asupra mea.

Am cel putin 3 articole incepute si nu le pot finaliza pentru ca nu au curgere, nu ies frumos din mine. Am cel putin 3 interviuri in intentie pe care nu ma simt in stare sa le fac pentru ca nu ma tin nervii sa ma concentrez, sa indepartez bazaiala externa si sa ma gandesc ce as vrea sa aflu despre acei oameni interesanti. Si stiu ca solutia ar fi sa incep sa tai de pe lista, sa scot activitati din peisaj si sa ma concentrez pe ce as vrea sa fac. Pentru ca daca nu incerc, peste cativa ani o sa ma loveasca un regret care ar putea sa-mi puna capac. Si pentru ca „maine” e distructiv… Pentru ca s-ar putea ca acest maine sa nu mai vina.

In ultima vreme ma simt prinsa intr-un vartej de lucruri asupra carora nu prea am control, pe care le fac pentru ca altii au nevoie de mine acolo si in felul acela. Si mai grav e ca nu sunt genul de persoana care sa te lase cu fundul in balta dupa ce s-a angajat la o treaba. Asa ca tac si indur… Si ma ingrop in chestii marunte care ma ocupa atat de tare incat nu mai ajung sa fac ce-mi place sau ce as vrea. Facturi, rate si alte chestii lumesti sunt pentru mine in plan secundar – am cu ce sa le platesc, ca de aia ma trezesc in fiecare dimineata si ma duc la munca, dar nu inseamna ca trebuie sa-mi petrec cea mai mare parte a timpului concentrata asupra lor. Si totusi, cum, necum, cei din jurul meu ma forteaza sa fac asta. Ma forteaza sa scot in prim-plan chestii marunte care nu au niciun efect pozitiv asupra mea pe termen lung si sa aman lucrurile cu adevarat importante pentru mine. Pentru ca peste cinci ani o sa ramana doar frustrarea…

Sunt copil unic la parinti, razgaiat si posesiv in ceea ce priveste mediul personal, trasatura care e cu atat mai accentuata cand vine vorba de ceea ce ma ajuta sa scriu… Imi place sa am un loc al meu, care sa arate bine din punct de vedere vizual (geometrie, coloristica etc.), sa am un calculator pe care pot sa pun mana cand ma izbeste cheful in moalele capului. Si din nou, am impresia ca pierd controlul si asupra acestor lucruri. Groaznic lucru sa simti ca te intorci de unde ai plecat, sa simti ca trebuie sa faci un pas inapoi, cand de fapt ar trebui sa fie inainte.

Pana intr-o zi cand „de ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu!”.