Despre moarte si barfa

Acum vreo luna am dat iama intr-o librarie si am iesit cu vreo trei carti de acolo. Pe doua le-am dat gata, mai am una din ele, la care sincer nu prea ii vad umorul atat de laudat pe coperta… Poate unde e o traducere din franceza in engleza (daca stiam, o cumparam in limba ei nativa) si se stie ca istoric cele doua natii nu prea se au la suflet. Iar azi as vrea sa va povestesc putin de primele doua, „Norwegian Wood” (Haruki Murakami) si „A casual vacancy” (J.K. Rowling), fara a strica surpriza pentru cei ce nu le-au citit inca. Asadar voi incerca o critica pur ideatica, fara a ma atinge in detaliu de subiect.

M-am sucit si m-am invartit pana am decis cu care din cele trei carti sa incep, dar pana la urma am ales Haruki Murakami. Am dat-o gata cam in doua saptamani, un record tinand cont ca apuc sa citesc cam 40 de minute pe zi, si alea furate in tram cand nu e foarte mare inghesuiala. Dar ultimele aproximativ 50 de pagini le-am citit intr-o duminica, cand am lasat balta cam orice altceva si am decis ca trebuie sa o termin ca prea tare mi-a placut. Am ramas cu un gol imens dupa ultima pagina, cu sentimentul ca imi lipseste ceva si cu intrebarile inerente „eu ce fac acum? cu ce umplu locul?”. Cam asa mi se intampla cand citesc cate ceva care chiar ma absoarbe, ma prinde si ma face sa traiesc cu personajele orice intamplare, gand si urma de filosofie.

In sinea ei, cartea e despre moarte (naturala sau sinucidere) si felul in care cativa tineri ajung sa traiasca cu sentimentul ca ii inconjoara. Pentru unii timpul se opreste in loc la varsta adolescentei, pentru altii viata mai continua cativa ani pana cand nu mai reusesc sa faca fata pierderii, iar altii aleg constient sa mearga inainte cu traume cu tot. Am zis cativa tineri, dar in fapt sunt si vreo cativa adulti implicati. Mi s-a parut o carte psihologica in care simtul datoriei care ii caracterizeaza cumva pe japonezi ia forma loialitatii in dragoste/relatii amoroase. Cred ca mi-a placut atat de mult pentru ca este o carte despre oameni defecti, oameni cu probleme reale pe care rareori le verbalizam si care ne afecteaza pentru tot restul vietii noastre. Nu va recomand cartea daca suferiti de astenie de toamna sau daca vreti sa va inviorati, dar merita citita pentru ca pune pe tapet diferite moduri de a invata sau nu sa traiesti cu pierderi similare si arata cum oameni cu background emotional asemanator ajung sa aleaga solutii diferite pentru a-si rezolva frustrarile.

Nu stiu daca ati inteles ceva au ba, dar eu simt linistea cartii chiar si acum cand vorbesc despre ea. Sunt genul care citeste, acumuleaza senzatii, idei, emotii, dar prea rar retine asocieri de titluri si autori. Uneori aud discutandu-se despre o carte sau un autor si doar cand se intra putin in subiect imi aduc aminte ca am citit-o. Dar sunt unele pe care nu le-am uitat dupa nu stiu cati ani de cand le-am citit si am o presimtire ca asta va face parte din categoria lor.

Miki ma intreba cum e „A casual vacancy” ca o vazuse si prin Romania. (Apropo, cum o cheama in romaneste?!) Cu mana pe inima spun ca e o carte despre barfa. In viata mea nu am citit 550 de pagini de barfa si doar in ultimele 30 sa simt ca nu mai barfim. Actiunea se desfasoara destul de lent, adica cele cateva sute de pagini acopera cam vreo luna (daca nu ma insel…) din viata unui orasel de provincie din Anglia. Si cu toate astea, am citit-o si mi-a placut. Nu barfa, ci felul in care sunt descrisi oamenii marunti si preocuparile lor. Si cand spun oameni marunti ma refer la genul acela de persoane care te toaca marunt daca nu te duci la biserica, daca ai o rochie verde si nu una rosie, de ce ai fes sau de ce nu ai fes etc. Madam Rowling a descris cu mare acuratete comportamentele de genul asta, inclusiv viata interioara a personajelor prinse in vartej.

Mi-a placut felul in care a fost construita cartea din punct de vedere narativ, inclusiv impresia de precipitare de la sfarsit. La fel de bine a descris cum unii judeca si eticheteaza fara a intelege ce se intampla de fapt si cum persoanele care s-au nascut intr-un mediu defavorabil sunt ostracizate pe viata de cei ce se considera „normali”. Nemaivorbind despre problemele de familie, opunand imaginea din afara fata de starea reala. Totusi, mi s-a parut ca a folosit un vocabular putin cam pretios, adica uneori m-am trezit citind cuvinte pe care chiar si un englez normal le foloseste de maximum doua ori pe an. Iar acestui limbaj l-a opus pe cel al strazii, cu cuvinte de argou. Nu stiu cum a fost tradusa in romaneste, dar parca m-a facut curioasa. 🙂 Ca sa fiu sincera, „Harry Potter” mi-a placut mai mult. Se moare si in cartea asta, ba chiar as putea spune ca incepe cu o moarte naturala si se termina cu o moarte din indiferenta si o sinucidere, dar parca lumea personajelor nu se invarte in jurul pierderii, ci isi continua barfa meschina de zi cu zi…

Cam atat am avut de spus despre doua best-selleruri… Acum ma duc sa caut umorul din a treia carte cumparata odata cu ele.