Jurnal de Belgia

Imi iubesc gandurile

In ultima vreme simt nevoia din ce in ce mai mult de liniste in jurul meu. Cred ca obosesc, oricat de mult mi-ar placea oamenii. Sau poate doar incep sa ma inchid in mine… Poate doar imi prefer gandurile si visarile lumii exterioare, desi inca nu am ajuns in punctul in care sa ma iau singura de mana si sa ma duc direct la psihiatru.

Am ajuns sa cred ca doar cand sunt singura am parte de liniste. In rest tot timpul se gaseste careva nevorbit pe langa mine care tine mortis sa-mi impartaseasca tot felul de lucruri pe care in acel moment eu le gasesc fara rost. Nu pot sa-mi astern gandurile pe o „foaie” daca nu am liniste, iar unde imi gasesc linistea nu pot sa-mi iau un suport pentru cuvinte. Liniste deplina gasesc in cada, cu capul sub apa si ochii larg deschisi pierduti in albastrul orgasmic profund de pe tavan. Imi place atat de mult albastrul ala incat incep sa ma gandesc serios sa ii acord mai mult loc intr-o locuinta viitoare, sa fac cumva sa-mi incropesc un loc de liniste atat de albastru. Desi probabil m-as plictisi de el in cateva luni, caci sunt cam nestatornica de felul meu.

Sunt condamnabila pentru ca nu vreau sa discut despre lucruri simple sau comune sau cum vreti sa le mai spuneti voi. Intotdeuna mi-au displacut conversatiile despre ce am mai gatit, cata sare am mai pus in mancare sau ce haine mi-am mai cumparat. Viata trebuie sa insemne mai mult de atat. Recunosc, le port si eu in doze mici, dar dupa cateva minute imi amintesc cate celule nervoase imi mor zilnic si am impresia ca dispar fara sa fi lasat ceva in urma, ca mi-am mai irosit o particica din creier fara sa fii schimbat macar cursul unui atom din lumea asta mare. As vrea sa stiu ce gandesc oamenii din jurul meu, as vrea sa-i vad ca nu le mai este teama sa vorbeasca cu sinceritate cu si despre ei insisi. As vrea ca oamenii sa fie sinceri, dar cred ca e foarte dureros.

Simt nevoia sa-mi stimulez creierul, sa-i dau de munca pentru ca, in caz contrar, ma simt ca un alt „nimeni” care s-a nascut, traieste si moare fara sa fii contribuit cu ceva la evolutie. Asta chiar daca am momente de sinceritate maxima in care recunosc ca nu stiu ce inseamna evolutie, ca habar nu am unde ar trebui sa ajungem noi ca specie si mai ales de ce. E usor sa nu-ti pui intrebari sau sa accepti opinii deja „demonstrate” de acceptarea pe scara larga, dar tu, Omule, la ce iti folosesti creierul?! Si ma gandesc ca poate apogeul evolutiei noastre va fi cand majoritatea speciei va ajunge sa gandeasca cu adevarat. Poate vom fi si mai putini…

Cam asta e dispozitia mea la inceput de saptamana. O fi de la chestiile alea lunare femeiesti de care nu vorbeste nimeni in public. Sau de la toamna care insista sa vina. Sau de la mucegaiul care mi-a atacat dormitorul (cica nu e bine sa prizezi pe nas)… Sau poate sunt doar gandurile mele. Dar incep sa cred ca ar trebui sa ma apuc de scris filosofie: chiar daca nu m-ar intelege nimeni acum, sigur m-ar considera unii peste cateva sute de ani un autor perimat.

Anunțuri

14 gânduri despre „Imi iubesc gandurile

  1. Eu sunt o femeie a contrastelor, ca asa sunt eu, data naibii:))) Mai precis, daca ma arunci in mijlocul unei petreceri de cateva sute de oameni pe care nu-i cunosc, pot sa devin centrul atentiei de urgenta, doar vorbind. Si toti cei prezenti vor crede despre mine ca sunt un social butterfly.Si eu ma voi simti bine, pentru ca imi place sa fiu in centrul atentiei. In acelasi timp, pot sta singura cu saptamanile (o data pe an plec doua saptamani in Grecia, singura, sa scriu si sa ma gandesc) si nu ma plictisesc si nu simt nevoia sa vorbesc cu nimeni. Imi expun pacatele pe doua bloguri cu maxima sinceritate, spre disperarea sora-mii care nu intelege de ce nu tin la viata mea privata. I-am spus ca am si viata privata, de care nici macar ea nu stie. Ca intre a spune ce faci si a spune ce simti este o mare, chiar imensa diferenta. Ce vroiam sa zic, este ca eu sunt dusa la psihiatru si la psiholog si printre altele am ridicat si aceasta problema a nevoii mele de a fi singura. Si mi s-a spus ca e ok, ca nu reprezinta o problema, ca arata cat de comfortabil ma simt in propria piele. Oamenii care simt mereu nevoia de companie, fug de zgomotul din capul lor, le este teama de propriile ganduri si sentimente. Cateodata, normal nu este ce face toata lumea, dupa cum vezi:) Si alta chestie care mi-a fost spusa de psiholog. Oamenii sunt diferiti si au reactii si nevoi diferite. Daca ceva te face fericit, keep doing it, chiar daca nu corespunde standardului social de fericire. Bineinteles, cu conditia sa fie legal si sa nu dauneze altor oameni.

    1. Io sunt tare de acord cu psihologii tai. 🙂 Vreau si eu sa incerc partea cu plecatul singura in vacanta. Pana acuma am executat doar city break care au fost pentru plimbare, nu singuratate si scris.

Comentezi?!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s