– Guiiiiit! Guiiiit!
– Kirk, ce ai?! Ce ai patit?! Unde esti?! De ce tipi?!
– Guiiiiit! Guiiiit! Spock, tipa si tu! Nu vezi ca asta mananca castravete si noua nu ne da?!
– Hmmm, nu mi-e foame, as prefera o bucata de fenicul, dar hai ca-ti tin isonul. Guiiiiiit! Guiiiit!
– Nu reactioneaza… Mai tare! Si topaie cum faci tu de obicei!
– Pai topaie tu, ca tu vrei mai abitir castravetele! Ioi, stai ca tu nu poti. Te trage fundul in jos! Guiiiiit!
– Guiiiiiit! Ai noroc ca am alta preocupare acuma. Ca daca nu as fi sarit pe tine! Placinta te fac de aterizez in spinarea ta! Guiiiit!
– Guiiiit! Hiii, cred ca s-a saturat de gura noastra! Uite ca vine cu castravetele!
– Guiiiiit! Mda, cam putin, dar fie…
– Hai, inca un guitat, asa de forma, si ma apuc de mancat. Guiiiiiit!
– Ce bun e! Guiiiiit!
– Gata cu guitatul, grasule.
– Mai Spock, iti mai spun o data: nu sunt gras, sunt normal. Ca esti tu schilod e alta poveste.
– Chiar, mai Kirk, ia explica-mi tu cum reusesti sa tot cresti… Adica mananci legume ca si mine, la fel de multe cereale. Nu pricep! Eu imi tot zbat creierul sa ma dumiresc cum faci. Lumineaza-ma!
– Guiiiiit! Aaa, stai ca am primit castravetele, nu mai are rost sa tip… Ce spuneai?! Mda, stai sa iti explic. Pai, in primul rand eu nu-mi consum energia gandindu-ma cum de ai tu numai 900 de grame. In al doilea rand, stii tu vorba aia moldoveneasca: „decat sa ramana in hardau, mai bine sa-ti fie rau!”. Eu asa fac. Ia uita-te in jur si vezi cata mancare ramane nemancata in urma ta…
– Da, mai Kirk, dar uite ca frunza asta de patrunjel e putin vesteda si bucata asta de telina parca are o urma…
– Vezi?! Lasa fandoselile! Ia si baga!
– Dar parca nici nu mai incape…
– Nu conteaza, ia si baga in tine! Si ca sa continui – tu te agiti tot timpul. Vezi mancare, topai! Nu vezi mancare, topai! Cand primesti mancarea, mai faci vreo trei salturi pana te pui serios pe mancat. Nu asa se face! Cum o vezi, sari pe ea ca si cum s-ar fi anuntat penurie mondiala intre timp. Stai sa mai mananc doua cereale.
– Hai, mai, chiar nu ma agit atat de tare…
– Ei, nu! Uite, si cand iesi la joaca prin casa, nu ai stare. Alergi de colo, colo, te plimbi si iti bagi nasul peste tot. Eu dau o tura si apoi ma bag sub o canapea si dorm. Iar in cusca – decat sa dai ture ca nebunul si sa incerci sa rozi gratiile ca sa ajungi la mine, mai bine ai pricepe ca nu-mi pasa. Eu dorm in timpul ala si depozitez grasime. Tu o pierzi, pe de alta parte.
– Am inteles. Cred ca ma las pagubas. Nu de alta, dar ador sa sar ca electrocutatul. Cred ca e pasiunea vietii mele…
– Guiiiiiit!
– Acuma de ce tipi?!
– Poate mai pica ceva de mancare… Daca nu, ma bag la somn!
Jurnal de Belgia 
Ce dialoguri drăguţe au purceluşii tăi :))
Cel grăsun nu-i fură mâncarea slăbănogului?
nu, ca sunt in custii separate. 🙂
Parca ai fi mama… Mereu poveste despre cum se agita sora-mea la masa si intre mese si cat de potolita eram eu in comparatie cu ea… Eu eram rotunda, sora-mea era ca un bat. Acum e invers… :)))
aoleu, de bine ce l-am facut grasun pe Kirk, a decis sa nu mai manance. :((
Zici ca sunt copii mici, numai lighioanele alea se agita doar-doar o pica ceva!
ioi, tocmai ai nu,mit copiii mici lighioane! ai grija, poate te linseaza careva. :))))