Cum sa stai degeaba o zi intreaga

E sambata, ora 23.57. Adica aproape duminica. Si m-am gandit sa scriu cum nu am stat degeaba azi, cat inca e proaspata amintirea zilei. 🙂

Asadar, vineri seara, care de fapt a fost deja sambata pe la ora 1 am, m-am dus la culcare cu gandul si hotararea ca sambata nu fac nimic. Dar nimic! Doar vegetez. Gandul asta a stat cu mine pana la ora 9 dimineata cand m-am trezit. Bine, ca de obicei, la 7 am facut ochi, dar m-am indemnat frumos sa revin la somn macar inca vreo 2 ore. Asa, revenind la ora 9 si la gand. Cu mai bine de trei sferturi din creier inca adormite, am iesit pe usa dormitorului. Dar nu am apucat chiar sa ies, ca sfertul treaz m-a blocat in usa si a inceput sa rationeze de parca il apucase strechea. Degeaba au incercat celelalte trei sferturi sa-l opreasca, ca el nimic. No, si lupta asta seculara a durat cam cateva secunde care mie personal, privind de pe margine, mi s-au parut o vesnicie. In fine, ideea e ca al meu creier a ajuns la urmatoarele concluzii: nu avem ce manca la micul dejun, trebuie facute cumparaturi, trebuie „ranit la porci”, neaparat de aspirat, geamurile prezentau vizibilitate ce tindea vertiginos la zero, frigiderul prezenta niste petisoare de vin rosu pe usa de acum trei luni etc. Nu mai continui, ca am pbosit numai reinsirand ce balmajeau neuronii.

Pot sa trec eu peste multe, dar lipsa unui mic dejun onorabil e motiv de razboi. Cum o alta persoana pe care sa dau vina nu am gasit prin casa, am facut listuta si am purces la supermarket. Fara sa fii mancat ceva inainte… Bineinteles ca am dat peste toti pensionarii iesiti sa socializeze (astia nu o fac la piata ca tot romanul, ci pe aleile din supermarket!), m-am intrebat iar ce fac toata saptamana de numai sambata dimineata ii apuca inghesuiala, mi-am inghitit nervii si am inceput sa pun in cos. Pe masura ce puneam, mi-am adus aminte ca ar fi bine sa si gatesc ceva week-endul asta. Si m-a palit inspiratia si pofta si de prajituri… Cu trocariciul plin, mai ca nu mai imi era asa de foame.

Pe la vreo 11 si ceva am reusit sa iau si eu micul dejun. Care mi-a dat aripi energie, de mai bine nu l-as fi mancat. Si ochii imi cazura pe cusca animalelor. Le-am evacuat rapid, am facut curat la ei si apoi mi-am dat seama ca ar trebui sa fac acelasi lucru si pentru mine. Si lupta, si dai! Am inceput cu geamurile, care in urma operatiunii executate nu mai prezinta urme de ploaie de acum 3 anotimpuri, dar au niste urme de la sters de toata frumusetea. Ei, macar se vede ca au fost sterse! Oricum, efortul a fost maret: am facut echilibristica pe pervaz, la 6 m inaltime, imbracata in pijamaua cu Donald. 😀 Asa ca, sa nu aud comentarii…

Apoi am trecut curajoasa la bucatarie, unde am facut descoperirea anului – ca trec rar pe langa aragaz. Nu de alta, dar am constatat ca portiile de cartofi prajiti facute cu atata intensitate de catre Mr. G acum 3 saptamani au lasat urme concrete, adica o groaza de ulei sarit si bine uscat pe langa ochiul impricinat, pe butoane, pe manerul usii de la cuptor si pe faianta. Dupa ce am scoborat bine toti zeii de pe la inaltime, am trecut la frecat. Intre doua inmuieri in Cif, imi spusei sa bag si prajitura la cuptor (va dau reteta alta data ca nu am facut poze :P). In momentul ala am gasit si tigaia in care s-au prajit cartofii. Si nu oricum, ci plina de ulei scurs inclusiv pe fund si lipit acum de gratarul din cuptor. Daca mai ramasese vreun zeu prin ceruri, a coborat cu aceasta ocazie! Stiu, nu e vina lui Mr. G, ci a mea ca nu i-am gatit si ca nu am intrat mai repede in bucatarie dupa plecarea lui.

Deci am frecat si bucataria, am facut si prajitura, am gatit si-o mazare. As fi putut crede ca am terminat. Numai ca nu… Porcusorii imi pregatisera o surpriza – in unul din accesele lor de „dragoste, amor ghebos”, Spock l-a compostat serios pe Kirk. Care Kirk acum statea atat de cuminte si speriat sub o canapea ca nu intelegeam ce are (nu vazusem faza), dar am constatat ca nu si-a ratat propria urina si era murdar pe burtica. Am zis ca trebuie curatat putin, am ridicat canapeaua si l-am scos cu atata usurinta de m-a uimit complet. I-am aplicat o curatenie locala fara prea mare udeala si, cand sa iesim din cada (ne bagasem amandoi pe un prosop – eu ca sa-l curat mai usor, el sa nu aiba unde sa fuga) constat ca totusi ceva nu e in regula cu el, ca prea era super speriat. Adica venea la mine de ziceai ca eram cei mai buni prieteni. La o analiza atenta am descoperit si cauza – fusese muscat de o labuta din fata. Urat. Dar nu spune nici „pas” de durere… Asa ca mi-am petrecut urmatoarea jumatate de ora in cada, asezata pe un prosop, cu porcusorul in brate ca sa-i mai vina inima la loc. La ora asta inca schioapa (sper sa fie teama mai mare decat durerea), dar mananca si face eforturi sa se urce e casuta. Semne bune ziua are!

Am terminat cu geamurile, cu mancarea, cu porcusorii, cu consecintele cartofilor prajiti, imi spun ca e OK, pot sa stau sa frec menta. Dar, nu. Ca punand prosopul din cada in cosul cu rufe am constatat ca ar trebui si alea spalate. Si pana si-a facut masina treaba, am dat o tura si prin boxa sa fac ordine. Asa ordine am facut, de am aruncat toateeeee cutiile goale pe care le tineam „just in case”. Acuma poti sa te dai cu bicicleta pe acolo! Si dupa toate astea am gasit si un morman de hartii pe masa care isi asteptau soarta nevrednica de a fi clasate, platite, introduse in contabilitate etc.

Uite asa se facu miezul noptii, iar eu ma pregatesc sa revad Into Darkness, desi e o varianta furata cu camera din cinema. Dar nu mai am rabdare…

In incheiere, va sfatuiesc sa nu faceti ca mine si sa nu incercati asa ceva acasa. Asa stat degeaba mai rar si de nerepetat. 😀

LE (adica duminica seara) Kirk va scapa cu viata si fara sechele prea mari, nu ca era careva ingrijorat. Si daca tineti aproape, maine s-ar putea sa va povestesc si ce am facut duminica. 😀