Am crezut ca sunt snoaba

(Articolul acesta este un pamflet, va rog sa il tratati ca atare. 🙂 Varianta serioasa si profesionista o gasiti aici.)

Saptamana trecuta mi s-a demitizat una din parerile pe care o aveam despre mine, si anume aceea ca as fi snoaba. Nu chiar total, ca inca imi sta in gat sa beau vin din pahare de apa, dar macar asa partial… Nu de alta, dar imi lipsesc niste caracteristici de baza pentru a putea fi incadrata complet si irevocabil in aceasta categorie de oameni deosebiti. Dar, sa va povestesc!

In ultima vreme mi-am largit cercul de cunostinte / prieteni cu tot felul de actuale si viitoare personalitati culturale. Ca doar un scriitor pe cale sa devina super-renumit in plan interplanetar, asa ca mine, nu-si pierde vremea cu oameni care nu sunt in stare sa creeze macar un rahat cu aspect de bici. Pe unul din acestia l-a palit norocul si a fost invitat sa expuna o fotografie intr-o galerie de arta. Normal ca am fost invitati de catre maretul artist sa participam la vernisaj si sa facem galerie (a se citi: sa stam in fata fotografiei si sa ne prefacem super interesati, doar, doar o remarca-o careva). Cum Marte din post nu poate lipsi, hop si io – m-am declarat apta de participare si chiar doritoare.

Ca orice elev silitor, mi-am facut temele in prealabil, am intrat pe site-ul galeriei, m-am prins ca va fi numai lume aleasa pe spranceana din mediile culturale, asa ca am inceput sa ma panichez cu vreo doua saptamani inainte pe o tema data: „eu cu ce ma imbrac?!”. Femeia tot femeie… Nu va mai povestesc ca nu am dormit bine noaptea, ca am visat nopti in sir numai rochii de bal etc. Si am inceput sa cotrobai prin dulap. Rochia de mireasa (aia mare, albastra, cu fusta infoiata) parea cea mai buna alegere. Dar m-am gandit ca nu ar fi frumos sa epatez expozantii, ma mai lua presa drept vreo vedeta si nu ma mai slabeau din urmarit si facut fotografii. Am trecut la o rochie alba de cocktail, numai ca corpu-mi de silfida a pus vreo doua grame pe sub buric si nu m-as fi putut afisa cu patratele in minus. Ati inteles idea! Pana la urma, simtul cromatic deosebit a batut incercarile fistichii si am facut o combinatie de albastru (vreo 3 nuante), alb si galben/auriu de la soare te puteai uita, dar la mine ba. Ce mai, eram intruchiparea cerului insorit intr-o zi de vara pe care nu prea o gasesti in Belgia. Ca sa fie tabloul complet, am adaugat si machiaj de incepusera colegii pe la serviciu sa ma intrebe daca imi caut harem, or what?!

Bineinteles ca vremea belgiana s-a decis sa ma ajute si am nimerit ca vernisajul sa fie in una din cele doua zile de vara de peste an. Asa ca mi-am facut o intrare colosala, perfect asortata cu vremea de afara, nebagata in seama de nimeni caci imi lipsea un ingredient fundamental – contul graaaas si pliiiin din banca. Dar cum mare parte din ce vad altii e ce vrei tu sa le areti, mi-am pus fata de „rich bitch” si am dat inainte prefacandu-ma super pasionata de ce vad in jur. Ca sa fiu super sincera (o sa ma ucida atata sinceritate intr-o zi), mi-au placut mai ales fotografiile expuse – expozitia reunea mai multe tipuri de arta pe tematica pieii -, dar nu ma vad platind cateva mii de euro pe o astfel de lucrare. Prefer sa le „fur” de la prieteni. 😀 In fine, ideea de baza cu expozitia a fost ca toate erau scumpe tare iar unele chestii (colaje textile, bratari, coliere) aveai impresia ca le poti face si tu pe genunchi in baie (bineinteles, copiind ideea originala, ca daca nu te-a palit pe tine prima data, asta e!). Dar asa sunt eu, super carcotasa si pamfletara si nemultumita si infatuata si scarba si… continuati voi. Aaaa, si nu inteleg eu arta moderna, dom’le!

Pe langa cele expuse pe pereti, am mai avut parte si de o fauna deosebita misunand libera prin salile de expozitie. Adica toate cotofenele bogate si interesate de arta care au aparut sa-si dea cu parerea despre exponate. Daca la inceput m-am simtit putin over-dressed, dupa vreo ora deja simteam ca nu mi-am pus destule culori pe mine si ca poate ar fi trebuit sa port chilotii Versace cu animal print fucsia si verde fosforescent pe care nu-i am ca sa ma ridic macar putin inspre nivelul lor. Concluziile mele in urma vizualizarii faunei miscatoare si bautoare au fost urmatoarele:

– majoritatea celor prezenti erau femei, dar nu orice fel de femei, ci batrane (peste 45 de ani si cu fata care chiar urla varsta) si urate. (Da, stiu, e de la facut iachting si calorie in aer liber!)

– dupa hainele de pe ele, se poate spune ca erau si bogate, de unde mai trag si concluzia ca eu nu voi ajunge niciodata bogata pentru ca sunt prea frumoasa. Am fost indemnata sa ma duc sa imi stalcesc fata de un perete, poate as mai avea o sansa.

– daca lumina e mai pala, ori porti Jimmy Cho, ori tocuri de plastic in culori tipatoare luate din bazar, e acelasi lucru din punctul de vedere al privitorului. Valabil si pentru bijuterii.

– nu stiu cati oameni ar da 20.000 de euro pe o etajera, fie ea si de designer trend-setter. Cred ca nu as avea curaj sa o ating dupa ce mi-o instalez in casa.

Si cam asta fu experienta mea in lumea lor. In uma ei m-am ales cu inca o galeata de incredere in sine (nu conteaza ce marca au hainele pe care le porti, cata vreme ai o atitudine care spune ca lumea e a ta), cu o tema pentru un articol serios – prima mea incercare jurnalistica, de altfel – si cu impresia ca toti oamenii aia nu s-au dus la vernisaj ca sa vada lucrarile expuse, ci ca sa socializeze si sa bea pe gratis.

In incheiere de tot, pentru curiosi, modelul din mine a purtat blugi bleumarin de aproape 12 euro, botine albastru aproape electric luate la reduceri cu vreo 17 euro (da, dar sunt Sacha, totusi…), top alb H&M luat de la sh in Romania acum cel putin 3 ani si jumatate, sacou bleu cu o taietura super faina achizitionat in aceleasi conditii, cercei atarnatori cu 6 cercuri concentrice fiecare din pleu ieftin auriu, un lant la fel de auriu si ieftin cu un pandativ mare si galben atarnat de el si o posetuta H&M la fel de galbena si luata de la sh in Belgia. Si aveam parul intins cu placa Philips cu ioni de ziceai ca m-am nascut linsa de vaca, nu cu freza cu personalitate neimblazita pe care o am deseori.

Valeu, dar cat m-am intins cu descrierea…

LE: Era sa uit! Ptiu, batu-m-ar fericirea! la un moment dat eram afara cu artistul debutant expozant, la o tigara. Apare o domnisorica, si ea cu o tigara in mana, si incepe sa faca conversatie. Din una in alta, se uiat candid in ochii mei si ma intreaba ce lucrari mi-au placut cel mai mult. Eu, cu sangele rece ce ma caracterizeza in situatii limita, gandesc repede si raspund raspicat, ca nu care cumva sa piarda vreun cuvant. Si ii insir niste baliverne despre o fotografie cu marea plouata, iar apoi bag repede la inaintare fotografia prietenului meu, cu niste comentarii avizate de nici macar lui nu i-au trecut prin cap. In tot timpul asta, m-am ferit sa ma uit in ochii lui de frica sa nu ne pufneasca rasul pe amandoi.