Fericire lichida

Sunt un om fericit. Nu tot timpul la cote maxime, dar sunt un om fericit.

Duminica dadeam drumul pe Twitter la urmatoarea afirmatie: „I am just so… HAPPY!”. Am fost intrebata care e secretul, si asta a fost cea mai „cuminte” intrebare. 😀 Secretul e unul singur pentru mine: sunt fericita pentru ca sunt. Mergeam pe strada, erau peste 20 de grade, copacii infloriti, o viata normala in mine si in jurul meu, deci de ce nu as fi fericita?!

Ma duceam in parc, ca sa fiu mai exacta. Cu prieteni si copii de prieteni. Si cand am ajuns in parc, tot fericita am fost. Si i-am alergat pe copii de colo-colo, si m-am tavalit cu ei in iarba, si ne-am gadilit (sau gadilat, cum o fi corect), si am tipat, si am facut exact ce ne-a trecut prin cap. Si printre toate astea, am mai stat si la soare ca o soparla, am visat cu ochii inchisi si cu sufletul deschis. Exista si niste poze cu nebunia mea, dar nu stiu pe unde sunt. (Autorul e rugat sa le deconspire in particular pentru a fi triate si prelucrate cum se cuvine. :D)

Revenind la fericire, spuneam ca sunt tot timpul fericita. Culmea e ca da. Chiar si cand ma incearca vreo depresie, tot fericita sunt. Pentru ca sunt demonii mei cei care ma ataca, pentru ca am invatat sa traiesc cu ei si pentru ca nu ar trebui sa ma astept sa dispara peste noapte si sa ramana numai cer senin in locul lor. Cred ca de aia sunt fericita – pentru ca am invatat ca viata nu e perfecta si ca asteptand ca ea sa devina asa, de fapt as lasa-o sa treaca pe langa mine. Asta nu inseamna ca nu imi doresc mai mult de la viata, ca ma multumesc cu ce am si ca voi ramane exact in momentul si situatia asta tot restul vietii mele. Ba chiar din contra! Dar, in cazul meu, fericirea ca sunt ceea ce sunt e o forta destul de importanta care contribuie la propulsia inainte. In esenta, sunt fericita ca traiesc si ca pot sa fiu fericita fara sa ma intreb de ce sunt. Sunt fericita ca e primavara, ca au inflorit copacii, ca e mai cald. Sunt fericita in apartamentul meu, sunt fericita cu viata pe care o am. Mda, uneori suna ca si cum as suferi de vreun sindrom oarecare, dar inca nu am fost diagnosticata…

Daca as cauta motive sa nu fiu fericita, sunt sigura ca as gasi garla, nu doar unul, dar de ce sa-mi fac rau singura?! Mai ales ca momentan nu pot interveni asupra niciuneia dintre situatii… Caci daca as interveni, i-as face pe altii nefericiti. Ori o conditie principala pentru mine in a fi fericita e sa nu-i fac pe altii nefericit. Si incerc asta. Daca as putea sa dau tuturor cate o farama de fericire, mi-as da-o pe toata numai sa ii stiu si pe altii fericiti. De unde altruismul asta al meu?! Pai sunt sigura ca mi-as fabrica alta, caci resursele de fericire sunt nelimitate, nu ca gazele de sist sau petrolul. Dar cred ca nu stim noi unde sa cautam.

Acum revenind la titlu si facand o paralela… Purcelusii de Guineea nu sintetizeaza vitamina C, de aceea trebuie sa le fie administrata prin hrana. Daca Duamnii feri fac vreo hipovitaminoza, trebuie sa le bagi pe gat Vitamina C lichida. Cam asa suntem si noi oamenii – nu sintetizam fericire, dar trebuie sa invatam sa ne-o luam din ce ne inconjoara. Unii reusim, altii cautam toata viata…

(Offf, ca m-am saturat si eu deja cate lectii despre fericire am dat! Voi nu v-ati saturat de mine?!)