Fata-n fata cu Mircea Cartarescu

Din capul locului va spun ca nu am citit nici una din scrierile sus-numitului. Nu stiu de ce si nici nu pot sa promit ca se va remedia situatia in viitorul apropiat. Poate pentru ca am citit atat pareri pro, cat si contra si nici unele nu m-au facut sa vreau sa pun mana pe vreo carte de-a lui.

Acestea fiind spuse, in ordinea fireasca a logicii urmeaza intrebarea „cum mama naibii am ajuns eu in aceeasi incapere cu Cartarescu?”. Pai a fost o suma de conjuncturi favorabile: un prieten insetat de cultura care a aflat de pe Facebook ca Mircea Cartarescu va fi prezent in Bruxelles ca sa-si intalneasca cititorii si care mi-a dat de veste,  puiul de scandal cu Salonul de carte de la Paris, curiozitatea mea bolnava care ma impinge in tot felul de locuri si situatii etc. Daca stelele au conlucrat, mi-am spus ca nu ma pot pune in calea fericii lor si am acceptat sa merg sambata sa-l ascult pe scriitorul nominalizat la Premiul Nobel.

Si nu am regretat ca am iesit pe un frig uracios din casa. Nu stiu cum e in scris Mircea Cartarescu, dar verbal scriitorul e interesant. Glumet, sugubat, plin de povestiri interesante. Neinteresat sa raspunda unor intrebari seci ale reprezentantei ICR Bruxelles, despre care ma abtin sa fac comentarii. Asa ca a decis sa raspunda intrebarilor noastre. Si de fiecare data a raspuns cum a vrut el si ce a vrut el, si nu spun asta cu repros, mai ales ca mi-au placut zicerile sale. Dar nu cred ca a raspuns foarte orientat de fiecare data… Numai ca astia sunt scriitorii de cariera pana la urma: treiesc in lumea lor si pe asta o proiecteaza asupra celorlalti.

Nu voi incepe sa redau ca intr-un interviu intrebarile si raspunsurile, dar voi incerca sa pun „pe hartie” esenta meseriei de scriitor, asa cum s-a desprins ea din vorbele lui Mircea Cartarescu filtrate de constiinta mea. In primul rand, Mircea Cartarescu scrie „uite, de aia!” (recunosc, eu l-am intrebat de ce scrie…) pentru ca i se pare ca alte raspunsuri ar fi ipocrite. Scrie pentru ca poate, pentru ca vine din el. A asteptat cu nerabdare sa-si vada primul volum publicat (l-a cunoscut pe Marin Preda si despre momentul asta mi-ar placea enorm sa vorbesc cu el), dar restul nu au mai reprezentat o atat de mare realizare. A asteptat cu si mai mare nerabdare sa-si vada primul volum cumparat de cineva. Scriitorul Mircea Cartarescu nu isi reciteste scrierile dupa ce au fost publicate, nu le mai priveste cu interes si tocmai de aceea uita ce parte din el a fost prinsa in cutare sau cutare scriere. Desi se fereste de literatura comerciala, recunoaste ca mai trebuie scris si asa ceva. Plus ca recomanda si lecturarea unor astfel de scrieri, caci cei care se vand ca painea calda prin supermarketuri au si ei meritul de a scrie foarte bine pentru vulg. Mircea Cartarescu crede ca un scriitor de profesie e ca un vanzator ambulant de maturi, perii sau alte cele: trebuie sa isi popularizeze opera, sa o faca cunoscuta si sa o vanda. Si totusi nu poti sa ajungi cunoscut in lumea larga fara sprijinul unor traducatori geniali si a unor editori entuziasti.

Cam asta spune el (desi nu asta a fost totul)… Acum urmeaza ce spun eu. Cred ca am avut unul din cele mai puternice momente de insight ascultandu-l pe Mircea Cartarescu – mi-am dat seama ca acum, ori niciodata! Si ca nu e de ajuns sa publici o carte ca sa fii scriitor. Ca e vorba de munca, inspiratie si pasiune. Mi s-au conturat in cap idei despre publicul tinta (fie marea masa, fie „finii cunoscatori”), despre promovare si despre munca din spatele meseriei in sine. Pana la urma, a fi scriitor de succes nu se mai reduce la a sta la masa si a scrie, ci implica si multa munca de promovare. In concluzie, am ramas foarte ganditoare dupa cele doua ore de Mircea Cartarescu. Si inca mai sunt in starea aia.

In incheiere, as vrea sa va descriu un personaj pitoresc (in sensul pozitiv!) prezent la intalnire. Este vorba de un tanar la vreo 20 de ani, care pe un frig minunat a venit imbracat intr-o geaca de piele gri, genul aviator, cu manecile suflecate. In mana tinea o carte de-a lui Noica, cu degetul bine insinuat ca semn. Bineinteles ca i-s si adresat vreo doua intrebari lui Cartarescu, chiar foarte bune as spune. Nu stiu de ce mi l-am amintit, dar am simtit nevoia sa-l impartasesc cu voi. Poate o fi vreunul din urmatorii mari filosofi sau scriitori de literatura…