In lumea fara somn

Fictiune, si azi! Ca sa nu va spariati ca m-o fi apucat cine stie ce depresii, va spun ca incerc sa fac un experiment, poate, poate m-oi apuca serios de-o treaba. Asadar, ma leg de o chestie reala (nu iese fum fara foc) pe care o las sa curga, sa se exprime singura prin degetele mele. Si asta ma cam secatuieste de energie, asa ca scuzele mele ca nu aveti pamflete la cafeaua de dimineata. Promit sa revin la „normal”cat de curand.

Vreau sa dorm! Vreau sa dorm si sa ma trezesc o alta eu. Vreau sa dorm sa uit de tot. Dar nu pot… In lumea in care sunt, creaturile nu dorm. Doar se prefac. Doar inchid ochii superficial si asteapta sa li se linisteasca sinapsele pentru a o lua de la capat in cateva ore. Pentru ca in lumea in care sunt creaturile nu simt. Doar vietuiesc.

Dar eu nu sunt din lumea lor. Eu sunt aici venetica, de imprumut, pentru o perioada determinata pe care am acceptat-o ca pe o pedeapsa. Sau ca pe o bucurie de a trai printre altii care nu sunt ca mine, care nu ma vad, care nu ma simt, care nu inteleg nimic din ce visez. Asa ca eu nu pot sa ma prefac ca dorm. Eu doar simt ca vreau sa dorm si nu inteleg inexistenta mediului proprice pentru asa ceva. Cei din jurul meu imi dau impresia unor zombie, unor specimene ce trec prin viata adormiti de fapt, dar nedormind niciodata cu adevarat. Fara somn, angoasele mele sunt mai pronuntate ca niciodata, ma acapareaza, ma incolacesc, ma sufoca.

Ma intreb de ce am ales aceasta lume desi stiam cum e. Poate am vrut sa vad cum e sa nu dormi, cum e sa te simti inconjurata de cei ce nu simt. Poate am vrut sa aflu cum e sa nu ai unde fugi de tine, sa nu ai loc de ascunzis, sa te obligi sa simti de zece ori mai tare ce-ar trebui sa zaca ingropat adanc in tine. Am vrut sa vad cat curaj am, unde imi e limita tolerantei la durerea proprie ce vine din interior, te arde, te jupoaie de viu si te lasa lat. Sau poate lumea asta m-a ales pe mine.

Imi dau seama ca merg pe rutele lor, ca le urmez pasii, ca o somnambula. Habar nu am unde sunt si nici unde vreau sa ajung. M-am pierdut in pacla si nu simt iesirea. Nu imi place lumea lor – e atat de diferita de lumea mea! Ma intreb daca ma voi obisnui vreodata cu ea, si daca da, cand. Sau poate nici nu trebuie, poate rolul meu e sa raman asa, sa ma uit la ei si sa ma mir, sa inteleg ca e bine sa simt.

Si totusi, vreau sa dorm. Simt ca somnul imi va fi de ajutor, ma va scoate din starea de anxietate nesfarsita. Desi, stupida dorinta mea – ca doar in lumea in care sunt nimeni nu intelege ca eu simt. Parca totusi e mai bine ca in lumea mea.