Acum cateva saptamani am citit la Lavinia un articol care demonta un altul in care autorea isi exprima o parere despre cum ar trebui sa fie barbatul ei ideal. Articolul Laviniei mi s-a parut foarte amuzant si foarte adevarat si m-a facut sa imi doresc sa dau si eu un raspuns. Dar cand am inceput sa-l construiesc, tot putin sarcastic, mi-am dat seama ca nu e bine, ca nu e ce ar trebui sa iasa din mine. Si am asteptat, si m-am gandit la asta de atunci incoace in timp ce mancam, dormeam, visam, traiam. Iar acum simt ca pot sa pun pe hartie ce as vrea sa spun.
Nu cred ca exista partenerul ideal asa la modul ideal. Partenerii pe care ni-i alegem de-a lungul vietii ne asigura in momentul ala si pentru o perioada de timp implinirea unor nevoi, starea de bine care ne este necesara pentru a merge mai departe si a trai. Asa ca idealul e idealul de conjunctura. Daca decidem si reusim sa-l pastram pentru tot restul vietii, e alta poveste.
Dar cred ca exista iubirea vietii noastre… De fapt, eu impart iubirile astea din cuplu in trei categorii: acea iubire, iubirea „normala” si iubirile de umplutura. Si o sa vi le explic bucata cu bucata.
Acea iubire, iubirea vietii noastre, o speri dar nu ai nicio certitudine ca o vei avea. Habar nu ai la ce varsta va sa vina, habar nu ai cum va arata el sau ea… Dar speri. Speri sa fii pregatit pentru ea, sa iti fie impartasita, sa poti sa o primesti si sa o daruiesti. Si nu speri asta neaparat constient, dar speranta asta te motiveaza, te face sa mergi mai departe. Si sa iubesti ce-ti iese in cale, tocmai pentru ca nu ai habar daca acea iubire va aparea in viata ta si iti dai seama ca nu are rost sa-ti irosesti existenta si asa insuficienta fugind dupa un vis. Asa ca alegi sa traiesti.
Iubirea „normala” e aia pe care o ai cu cel pe care il alegi sa fie partenerul tau, cu cel care e acolo zi de zi. Nu te consuma, nu te macina, ci doar exista. Esti multumit, iubesti, esti iubit, traiesti. Intelegerea e la ea acasa, cei doi nici macar nu trebuie sa se straduiasca sa nu isi faca rau unul altuia, viata se desfasoara in parametrii normali. Si totul este bine. Partenerul asta nu ti-l alegi in functie de cat de nebun il iubesti, stii bine ca fluturii din stomac vor disparea si tot ce va ramane va fi omul real din spatele lor – cel sau cea cu care va trebui sa iti construiesti o viata, cel pe care l-ai ales sa iti tina de urat la batranete. Pentru ca stii ca te poti baza pe el /ea.
Iubirile de umplutura sunt relatiile alea marunte (in sensul de scurte) cu care iti umpli viata intre 2 iubiri „normale” sau pana la acea iubire. Sau pe care le accepti chiar si in timpul unei iubiri „normale” numai de dragul de a simti fluturi in stomac si nebunie in suflet. Stii bine ca aste iubiri de umplutura nu vor fi niciodata serioase, nu ai putea sa construiesti nimic cu ele si nici nu ti-ai dori. Sunt acolo pentru a-ti aminti ca inca mai poti, ca sufletul tau e doar al tau pana la urma si ca orice s-ar intampla cu iubirea „normala” din acel moment, exista oricand posibilitatea alteia.
Si acum revenim la acea iubire care, intr-un fel incorporeaza multe din trasaturile celorlate categorii. Sau chiar opusul lor. Acea iubire e iubirea care se simte si se vede cu ochiul liber de la o posta, e iubirea care ii inspira pe cei din jur. Fie ca e realizata, au ba. Caci da, norocosi cei ce sunt pregatiti pentru acea iubire si pot sa se arunce cu capul inainte. Si tragic destinul celor care o gasesc intr-un moment nepotrivit in care sunt prinsi in altele la care nu pot renunta… Mai ales ca acea iubire nu iti ofera nicio plasa de siguranta si de cele mai multe ori iti dai seama ca te consuma, ca ar putea fi distructiva, ca ar putea sa te arda de viu si sa te lase mai pustiu decat ai fost vreodata. Dar totusi o vrei, pentru ca e si cel mai frumos lucru care ti s-a intamplat vreodata, cel mai viu si mai real, singurul moment in care esti complet sincer.
Acea iubire nu tine cont de lucruri pamantesti, nu intelege responsabilitatile, nu intelege ratiunea. Si nici ratiunea nu o intelege pe ea, in schimb se chinuie din greu sa o controleze, sa o tina in limite normale. Acelei iubiri nu-i pasa ca obiectul ei nu e ce ar trebui sa fie si ca cu siguranta va provoca suferinta, ca nu ofera siguranta comoda a viitorului. Si acea iubire nu vine cu fluturi in stomac si aiureli ci vine direct cu… iubire. Pur si simplu vine. Daca ai noroc. Daca nu, vei trai cu gandul ca ai iubit „normal” si ca speranta ta a fost doar un vis.
Ce faci cand vine? O primesti sau fugi mancand pamantul de teama?!
Jurnal de Belgia 
Mmm… sa inteleg ca ti se intampla lucruri? Sau e doar un eseu? 🙂 Oricum, pentru marea iubire, „acea iubire” cum ii spui tu, te corectez, nu esti niciodata pregatit. De asteptat poate ca o astepti, dar te va lua oricum, oricand prin surprindere. Cum nu cred ca m-a lovit marea iubire, desi am avut banuieli despre vreo doua ca ar fi (dar m-am inselat), nu stiu ce sa raspund. Oricum, n-as fugi de teama, poate doar as ramane la iubirea mea”normala” de acum.
nu mi se intampla mie, dar am prieteni. si observ… si gandesc. 🙂
Poate exista atâta haos în capul cuiva ? 😈 Sau e din cauză că azi Marte e-n opoziţie cu Venus care e-n conjuncţie cu Luna care e retrogradă ? 🙄 Oricum, e o premieră : e prima oară când mănânc varză de Bruxelles. 😀
Amu’. Lăsând gluma deoparte, e clar că omul se poate afla la un moment dat într-una din cele trei stări de agregare descrise de tine. Numa’ că părerea mea sinceră (şi posibil greşită – iar m-ai prins cu cafeaua nebăută) e că doar una dintre ele se poate numi „iubire”. Celorlalte două le poţi spune cum vrei, limba română e bogată şi oferă o căruţă de termeni adecvaţi şi clar mai potriviţi, dar „iubirea” nu li se potriveşte. 😉
Uite ca trebuie sa gasesc opinia lui Dan geamana cu a mea. La fel cred/simt si eu. 🙂
Ce faci cand vine? Ti-o asumi. Asa cum te va fi gasit, prins sau nu in alta relatie. Si o traiesti. Nu stiu daca e vorba de noroc sau de altceva, insa tine de un simt aparte sa o recunosti.
Intamplarea face ca in acest moment al vietii mele sa traiesc Acea iubire. Si ma simt o privilegiata sa o fi recunoscut si sa o primesc cu bratele deschise. 🙂
@Irina: sa te bucuri de iubirea ta.
de acuma pune mana si bea-ti cafeaua inainte sa citesti, nu in timp ce citesti. :))))
Eu mi-am gasit iubirea vietii…Si sunt destul de norocos incat sa fie si nevasta mea 🙂 Eu cred ca exista si rezista 😀
atunci iubire eterna iti doresc. 🙂
O primesti, normal! O primesti cu bratele deschise, pentru ca vine o singura data si te prinde ca un tavalug. Nu mai gandesti, nu iti mai pasa de nimic, pe lume ramai doar tu si iubirea nebuna care te-a invaluit. Oricat ai plange dupa, oricat ai fi de secatuit, oricat de greu ti-ar fi apoi sa mergi mai departe, trebuie sa o primesti si sa te bucuri de ea, chiar daca va dura doar o clipa, o luna, trei luni, un an.
nu pot decat sa iti ofer un zambet. plin de subintelesuri. 🙂
Doamna, serios vorbim, te-a lovit romantismul, te-a lovit astenia? reflectii, meditatii, de ceva vreme… tre tratat. Cu o bere!
cred ca fix de la prea mult alcool mi se trage. 😀
Depinde de context … daca ai 2 copii si-o nevasta/barbat acasa … se complica raspunsul la intrebarea ta.
Bine zis. Nu stiu cum se face ca iubirea asta mare te trasneste exact cand ai lanturi in jurul gatului.
mama ei de viata!
„Ce faci cand vine? O primesti sau fugi mancand pamantul de teama?!” 🙂 exact aceeasi intrebare mi-am pus si eu aici ; iar raspunsul a fost similar cu al tau
e interesant punctul tau de vedere referitor la „iubiri”; oamenii gandesc in general „politically corect” si abia apoi cu sinceritate; in general femeile merg pe ideea ca iubirea trebuie sa fie unica si pura, ca orice altceva pe langa “unica” e doar o falsa senzatie, un monstru de care trebuie sa fugi, o camasa de care trebuie sa te lepezi…
Mda, femeile in general, dar ce treaba am eu cu femeile?! :))
Unde imi propui tu sa gasesc acea iubire, la cine ? La curvele din ziua de azi, ca fatuca aia ? La cele de pe centura ? La cele ce fac videochat ? La cele care nu au fost educate, sau au fost prost educate, si nu le paa decat de bani ? LA CINE SA GASESC ?? Nu mai exista, lasati visele
Alin, draga, nu stiu printre ce femei te invarti tu, dar poate ar trebui sa-ti alegi mai bine prietenii. 😀
Oh, un articol savuros, m-a uns la suflet. Poate pentru ca si eu ma confrunt cu „acea” iubire care a venit, parca, in cel mai potrivit moment pentru mine, insa atat de tarziu pentru el.
Daca am primit-o sau am fugit? Stiu doar ca m-a luat pe nepregatite, a venit ca un tavalug si, da, am incercat sa fug, sa o controlez, sa lupt impotriva ei, sa ma impotrivesc luni de zile, incercand diverse metode, de la apel la divinitate pana la incercarea de a experimenta un alt soi de iubire, mai cuminte.
Dar n-a mers. Depresia a fost consecinta luptei dintre ratiune si suflet. Am simtit asta ca pe o slabiciune, caci am trait cu senzatia ca doar cei slabi pot cadea in asemenea plase, doar cei inconstienti. Insa invat sa ma iau la pachet cu toate ale mele trairi contradictorii si astfel imi dau voie sa traiesc si o astfel de dragoste, care ma consuma atat pe mine, cat si pe el in aceeasi masura. Insa in acelasi timp suntem constienti ca trebuia sa traim asta, acum a fost sa fie.
De obicei, iubirile astea vin in momente nepotrivite, ba pentru unul, ba pentru altul. Iar uneori sunt unilaterale… Life! Cat despre depresia cauzata delupta interioara, nu e un semn de slabiciune. Dar viata merge mai departe, ingropi iubirea imposibila, o pastrezi ca pe o amintire frumoasa si treci la altele. 🙂
Curaj!