Se cauta bibelouri, macrameuri etc.

Citeam acum vreo doua saptamani un titlu pe Times New Roman cum ca de la Muzeul din Caracal s-a furat carpeta cu Rapirea din Serai. Bineinteles ca era cat pe ce sa ma prapadesc de ras, numai gandul la voi mentinandu-ma in viata. Chinuindu-ma eu sa inspir si sa expir, ca o femeie nevopsita ce sunt, mi-am adus aminte de o gramada de potentiale viitoare cioburi si scame pe care le aduna oamenii prin casa. Sau le adunau, ca acuma cica ne-am mai emancipat…

Dar sa va povestesc ce imi amintesc, ca doar nu m-am abtinut sa ma prapadesc de ras pe degeaba!

Asadar, una din bunicile mele a fost invatatoare pe vremea lui musiu ala nascut in Scornicesti (mai multe detalii nu dau, ca nu vreau sa trezesc controverse si garla de comentarii fara noima). Si cum obiceiul tipic romanesc e ca invatatoarea trebuie imbunata cu fiecare ocazie, parintii se zbateau, apelau la pile – cunostinte – relatii, initiau micul trafic pe sub mana si faceau rost de cele mai diverse cadouri pentru „tovarasa”. Si cand zic diverse nu ma refer la gama de produse, ci la formele si culorile pe care le imbracau aceste obiecte. Nu ma apuc sa va povestesc aici de stofele pentru costume, dar despre bibelouri, macrameuri si servicii de masa da.

Ca in orice casa care se respecta, si in cea in care am crescut eu existau o vitrina, o servanta si o masa de sufragerie tinuta pentru zile bune. Imi amintesc ca in vitrina sedeau frumos insirate paharele de duminica, vreo cateva servicii de cafea & ceai si nelipsitele bibelouri. Daca in spatele sticlei mai stateau ele cum mai stateau, pe servanta bibelourile erau frumos depuse pe macrameuri sau stergare care de care mai pline de modernism in tesaturi. Tin minte ce fantezie pe gheata era sa stergi praful prin locurile alea… Iti lua o vesnicie, aveai nevoie de o dexteritate vecina cu cea a chirurgilor plasticieni si de un sange rece demn de James Bond. Caci fereasca… cine vreti voi sa se fii spart vreo comoara – se strica tot feng shuiul incaperii. Tin minte ca ma enervau cel mai tare bibelourile asezate in biblioteca in fata cartilor. Era o adevarata aventura sa scoti o carte, mai ales cand esti un copil de pana in 10 ani si putin mai neindemanatic.

Cu macrameurile e o alta poveste – imi amintesc ca pe astea incercam sa le ridic fara sa se strice urmele lasate de praf de pe mobila. 😀 Si mai tin minte ca am vazut cum se fac, chiar ma tenta la un moment dat sa invat. Dar mi-a trecut intre timp. Am ramas doar la croitorie! Iar legat de aste obiecte, imi aduc aminte cum erau ele evaluate cu un ochi critic inainte de a fi achizitionate. In aceasta privinta, surpriza surprizelor a venit cand unchiul meu s-a intors dintr-o delegatie din Siria cu… macrameuri! (Era dupa ’90.) Adevarat, tesute din fir de matase, dar tot macrameuri! La un moment dat am primit si eu cadou un set din cele aduse atunci, care a zacut in dulap pana cand mi s-a facut mila de el si l-am daruit cuiva care stiam ca il va folosi cu siguranta.

A, si mai tin minte vazele de rubin sau safir (ziceau ei) care tronau in mijlocul meselor si care adaposteau tot felul de flori de plastic, bete de sticla suflata artistic si pene de paun. Si pentru ca le tineam minte atat de bine, la casa mea nu a existat asa ceva, nu care cumva sa am prea mult de munca cand sterg praful.

Dar cea mai „tare” amintire a mea legata de un obiect de cult din categoria celor expuse mai sus este centrata in jurul unei vaze din aia din sticla groasa, cu care dai si de pamant si mai repede creezi o noua prapastie decat sa spargi suportul de flori. Se facea ca aveam vreo 10 ani si vreo cateva luni si eram inconjurata de cateva din rudele foarte apropiate care ma iubeau… in felul lor. Rudele astea nu prea reuseau sa relationeze bine unele cu altele din diverse ratiuni ce tin de personalitate, temperamente, alcool, nebunie etc. Asa ca una din ele a decis ca argumentul fortei e mai bun fata de crizele de isterie care nu mai dadeau niciun rezultat si a pus mana pe primul obiect ce i-a iesit in cale cu intentia vadida de a arunca inspre capul celei de a doua rude. Din fericire, obiectul nu si-a atins tinta. Si tot din fericire nu a atins nici capul meu, ci a trecut razant – asa se intampla cand te mananca in fund ca pe maimuta sa stai la masa si sa-ti vezi de treaba cand doi adulti se cearta! O sa-mi amintesc tot restul vietii mele ca ala a fost momentul in care am luat prima decizie constienta de a-mi lua viata in maini si de a-mi impune vointa.

Acum am sentimente contradictorii fata de vaza aia. Parca as pastra-o ca amintire a acelui moment si a ceea ce as fi putut sa fiu, dar nu sunt. Sau poate ar trebui sa o fac tandari, sa dau cu ea de beton, sa incerc sa o fac praf pentru a scapa de momentul ala. Dar si mai bine cred ca ar trebui sa o las sa-si traiasca zilele ce i-au mai ramas, desi la cat de bine facuta e banuiesc ca o sa-mi supravietuiasca.

Toate amintirile astea nu mi-au fost declansate doar de articolul ala hazliu (unde dai, si unde crapa), ci si de rugamintea unei cititoare de a posta un anunt. Cica Monica este o colectionara a obiectelor de acest gen, respectiv bibelouri, macrameuri, vaze sinucigase etc. Si e dispusa sa plateasca si taxele de transport numai sa puna mana pe ele. Asadar, orice balerina, catel cu gatul mobil, impletitura de ata cu forma artistica care nu mai e binevenita in casa voastra poate fi dirijata inspre colectia Monicai, pe care puteti sa o contactati la adresa de e-mail monicaveres2012@yahoo.com.

Pe aceasta cale, o rog pe mama mea sa o contacteze pe Monica si sa-i daruiasca vaza de care povesteam mai sus. Iar mie sa-mi pastreze catelul alb cu pete negre. Ala era chiar simpatic si ar fi amuzant sa am si eu o amintire din casa in care am crescut.

No, cam ciudata postarea de azi, tocmai de aceea nu am publicat-o ieri, ca ma gandeam ca v-ati incepe saptamana cam… dubios. Hai, fugiti la cautat bibelouri si macrameuri de donat, ca eu am de munca!