Jurnal de Belgia · Reclame & concursuri · Scriituri

Doua lumi

Draga Jurnalule,

Ieri am implinit 150 de ani… Hmmm! Suna ciudat! Daca acum 120 de ani cineva mi-ar fi spus ca intr-o zi voi ajunge sa scriu asa ceva, i-as fi spus ca e nebun. Dar pe vremea aceea habar nu aveam ce poate corpul meu sa faca si cat de capabile sunt celule pe care le detin. De fapt, cred ca niciunul din cei cu care am fondat aceasta colonie nu s-ar fi gandit la asa ceva.

Imi amintesc ca totul a inceput cand am implinit 30 de ani, in anul de gratie 2012. Pe atunci eram o femeie „normala”  ce locuia pe Terra si isi consuma viata aproape fara rost. M-am gandit sa fac ceva deosebit daca tot implinesc o varsta rotunda si am inceput niste exercitii de concentrare si auto-cunoastere. Ideea era sa vad cat de departe pot merge, mai ales ca niciodata nu am crezut in limite cu adevarat. Oricum, am luat totul ca pe o gluma, o delectare de seara, fara a cauta neaparat o finalitate.

Asta pana intr-o zi cand am constatat ca reflexele mele erau mult imbunatatite: am auzit un pahar cum cade, desi eram intoarsa cu spatele, am reusit sa ma intorc, sa intind mana printer doua persoane si sa il prind inainte macar sa fii parcurs jumatatea distantei dintre masa si podea. As fi putut chiar sa jur ca mana mea s-a alungit cu vreo 5 cm pentru a reusi sa faca cele descries mai sus. M-am uitat in jur, nimeni nu spunea nimic, nimeni nu observase nimic ciudat… Initial am crezut ca mi s-a parut, ca imi juca creierul o festa.

Dar nu, intamplarile de genul asta au continuat. Reuseam sa alerg foarte repede, sa simt mirosuri pe care altii nici nu le detectau, sa citesc emotii si sentimente in cei din jur. Tin minte ca erau la moda filmele cu vampiri si chiar nu imi mai venea sa rad in singuratatea apartamentului meu de exagerarile din ele. O buna perioada de timp am tinut ascuns tot acest fenomen de ochii celor din jur. Era foarte greu sa ma comport a si cand nu as putea sa strabat 5 km in 5 minute sau ca si cand nu as fi vazut ce era in spatele unui zambet prefacut. Cand eram in mijlocul oamenilor, ma comportam exact ca ei. Dar abia asteptam sa ajung in locuri izolate pentru a-mi testa fortele.

Dupa vreo 2-3 ani deja simteam ca inebunesc, ca as putea sa fac ceva mai mult cu lipsa asta de limite fizice si psihice. Nu imi placea sa intervin in evenimente care pareau a fi la locul lor, nu voiam sa salvez vieti care poate exact atunci ar fi trebuit curmate. Aveam tot timpul dileme si imi era greu sa ma decid daca trebuie sau nu sa actionez, sa ajut, sa previn. In perioada asta de maxim stres l-am cunoscut pe El. Tin minte ca sarisem in ajutorul unui copil iar dupa ma apucasera depresiile si dilemele. M-am urcat in masina si am condus ca nebuna cateva sute de kilometri (de parca nu as fi putut sa ii alerg!) si am oprit fix pe buza unei prapastii. Privind in urma ma minunez cum de am reusit sa nu omor pe careva. Dupa vreo 5 minute de spasme si convulsii nascute din teama si frustrare, am ridicat ochii si l-am vazut stand sprijinit nonsalant de peretele stancos. Ma intrebam cum a ajuns acolo.

Brusc am simtit ca nu mai sunt singura in capul meu, ca mai e cineva in vizita. De obicei eu eram cea care patrundea pe furis in gandurile celorlalti, dar acum era ca si cum eram doi intr-o camera, nu doar unul uitandu-se pe gaura cheii. Si am inteles intr-o fractiune de secunda ca nu sunt singura, ca mai sunt si altii care cred cu tarie ca oamenii pot sa faca mai mult decat fac, ca sunt cu mult superiori limitei pe care si-au impus-o. Ulterior s-a dovedit ca eram vreo 50 si ca unii dintre noi chiar erau implicati in proiecte importante precum gasirea unei colonii in spatiu. Si am mai simtit ca Pamantul era pe duca. Ca semenii mei aveau sa il ucida, cate un pic in fiecare zi.

Intelegand toate astea, am devenit si trista si fericita in egala masura. Trista pentru ca am inteles ca nu pot face nimic pentru cei din jurul meu caci la un moment dat vor pierii, iar cei ce vor ramane vor fi strict rezultatul unei selectii naturale la sange. Si fericita pentru ca mi-am dat seama ca as putea avea ocazia sa vad o alta lume, sa ajut la crearea unei noi colonii, poate chiar a unei noi civilizatii.

In mai putin de 10 ani situatia a inceput sa se deterioreze serios pe Terra – schimbarile climatice erau din ce in ce mai dese, bruste si parca fara noima, oamenii erau din ce in ce mai afectati de virusi si epidemiile faceau ravagii. Populatia scadea cam cu cateva sute de milioane anual. In 20 de ani, de la 7 miliarde de locuitori, Terra ramasese cu 4 si cu zone intinse care nu puteau fi locuite. Dar intre timp fusese identificata o planeta posibil prielnica vietii si solutii pentru a ajunge acolo.

Anul 2033 mi-a adus drept cadou prima calatorie in spatiu. Cumva posibilitatea asta a fost tinuta in cerc inchis. Ca de obicei, comploturi si tot felul de prezumtii au fost cele care au guvernat luarea oricarei decizii. Dar la un moment dat nici nu mai conta – cei care plecau puteau ori sa moara fara a reusi macar sa puna piciorul pe o noua planeta, ori sa reuseasca si sa ofere o sansa si celorlalti. La 50 de ani aratam aproape ca si la 30, caci timpul aproape s-a oprit in loc pentru mine atunci… Aveam doar vreo 2 riduri in plus si toata lumea jura ca sunt plina de cicatrici chirurgicale ascunse prin cele mai ciudate locuri.

Tin minte ziua in care am pasit pe Suna – m-am simtit acasa instantaneu si am stiut ca nu voi vrea sa mai plec de acolo. Totul era verde si mirosea a curat. Ne-a luat mai bine de 10 de ani sa exploram pe indelete toata planeta, sa ajungem sa simtim ce ii face rau, sa o cunoastem si sa ne cunoastem. De atunci si pana azi am crescut in armonie cu Suna… Nu devin trascedentala si nu cred ca planeta asta are un suflet al ei, doar cred ca noi am invatat cum sa pretuim ce avem si sa incercam sa ne dezvoltam fara sa-i facem rau. Am inteles ca nu avem nevoie de tot ce aveam pe Terra pentru a fi fericiti.

Din 2033 si pana azi oamenii de pe Terra si Suna au evoluat diferit. Pe Terra au ramas cam 3 miliarde de locuitori. Planeta a fost afectata serios de cateva catastrofe nu neaparat naturale – explozii nucleare, deversari de petrol etc. Selectia naturala si-a spus cuvantul si au ramas doar cei mai rezistenti. Daca pe Terra speranta de viata se mentine in jurul varstei de 80 de ani si oamenii inca se bazeaza pe diverse masinarii pentru a-si duce traiul, pe Suna din cei 50 de primi colonisti, doar 6 au murit si asta din cauza unui cumuli de factori putin probabil a aparea toti in acelasi timp. Aici ne bazam mai mult pe noi. Avem si noi autovehicule, de exemplu, dar le folosim rareori atata vreme cat reusim sa ne deplasam destul de repede si fara ele.

Dar ceea ce consider eu ca fiind sucesul civilizatie umane e faptul ca am inteles ca avem dreptul sa fim diferiti. Din cei care se nasc pe Terra, unii simt ca locul lor ar fi pe Suna, ca sunt mult mai empatici decat media si ca ar vrea sa isi dezvolte capacitatile fizice. Sunt acceptati si sunt lasati sa vina inspre colonie. Iar restul nu mai incearca de mult sa ne distruga, sa ne saboteze sau sa ne huleasca. Reciproca e si ea valabila – avem si noi destui nascuti aici care au ales viata de pe Terra. Dar nimeni nu incearca sa faca prozelitism…

Iar m-am intins mai mult decat e cazul. 🙂 Ma ierti, nu?! Acum ma voi opri si ma voi duce sa beau o cafea (vezi, inca mai avem „vicii”) cu El, care e la fel de minunat ca-n prima zi cand l-am cunoscut. Avantajele tineretii fara batranete, dar cu multa intelepciune. 😀 A, si tine-te tare, ca in ritmul asta o sa ne vedem peste inca 150 de ani. Daca nu, te las oricum mostenire la progenituri!

Articol scris pentru Blog Power 52, pe o tema propusa de Lotus (Imaginaţi-vă cum ar arăta o societate ideală şi descrieţi-o. Întrebări suplimentare: 1. Care ar fi esenţa unei astfel de societăţi şi prin ce ar fi ea diferită de societatea actuală? 2. Cum ar fi organizată o astfel de societate, de exemplu cum s-ar realiza schimburile (în bani sau nu), dacă ar exista poliţie, care ar fi ierarhia sau sistemul politic/de conducere etc. 3. Ce am putea să facem azi pentru a ne îndrepta spre o asemenea societate, care ar fi primii paşi?)

Au mai scris pe aceasta tema: Liviu, Ioana, O individa, Lotus.

Anunțuri

41 de gânduri despre „Doua lumi

  1. Povestea ta ma duce cu gandul la Dune si la tot ceea ce a insemnat aceasta carte in viata mea, la felul in care m-a transformat, facandu-ma sa fiu mai buna, mai atenta, mai in armonie cu oamenii si cu natura.
    Mi-as dori ca Pamantul sa se transforme, sa devina un fel de Suna.

    1. offf, cred ca chiar ar trebui sa pun mana serios pe taste… numai ca mi-e teama ca nu o sa iasa ceva misto si ca o sa-mi pierd rabdarea pe parcurs. daca imi inving aste doua temeri, scriitor ma fac!

    1. dupa cum spune H.G. Wells: orice scriere fictionala trebuie sa porneasca de la un sambure de realitate. si orice scriere are ceva din scriitor in ea. 🙂 (parafrazare, adaptare si traducere a citatului original)

    1. multumesc.
      sastii ca nu trebuie sa faci parte din niciun club. scrie o postare pe tema asta si urmeaza regulamentul (link catre pagina concursului si catre celalalte postari, inscrie postarea, comenteaza si voteaza). 🙂

    1. maine, adica duminica, se va vota articolul castigator. in calitate de participant, trebuie sa lasi cate un comentariu la fiecare articol inscris, sa intri pe pagina de vot si sa votezi 3 articole din cele participante. (dar citeste continutul paginii de vot inainte, pentru ca uneori mai apar modificari)
      pagina de vot o gasesti in dreapta paginii principale MWB.

  2. Mi-am adus aminte de filmul SF al lui Spielberg „Terra Nova”, cam tot asa spune si el, oamenii fug de pe Terra, „altundeva”, unde spera sa fie mai bine. E bine la inceput, epoca dinozaurilor, undeva intorsi in timp, o mana de oameni. Incet, incet insa se formeaza grupuri, interesele ies in fata, unii fac altii desfac, etc …

  3. Pingback: La cantina | otipa
  4. Pingback: Blog Power 52 VOT!
    1. nu cred ca e vorba de fuga… fugi de ceva.
      daca nu esti adaptat societatii in care traiesti si exista o alta in care te-ai putea integra mai usor, de ce nu?!
      dar povestirea mea chiar nu are legatura cu chestii atat de marunte precum 2 tari ale aceluiasi continent populate cu oameni. care oameni sunt la fel si in Belgia si in Romania, doar ca mai educati prin prima tara…

  5. Ambitia prosteasca de a ne considera superiori semenilor nostri, cu orice pret si in orice situatie, dar si dorinta de a-i domina, lucreaza in tandem de mii de ani impotriva a exact ceea ce ai subliniat in articol!
    Din pacate asta este adevarul, oamenii inca nu au invatat toti sa-si vada lungul nasului! 🙂
    Felicitari pentru articol, a mers la suflet!

    1. multumesc, Liviu.
      din pacate, astia suntem. ii recomandam Vienelei o carte – Lumea Fluviului. dezbate o idee geniala (parerea mea): oamenii tot la razboaie si conspiratii ajung, chiar daca traiesc intr-o lume utopica unde nu exista boala si au tot ce le trebuie.

  6. O lume perfect posibilă ! De fapt, se spune că, tot ceea ce poate fi imaginat, poate și exista, altfel nu ar fi fost imaginat….

  7. Pingback: Blog Power 53
  8. Pingback: Blog Power 53 VOT!
  9. Pingback: Blog Power 54

Comentezi?!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s