Despre ura intr-o lume plina de iubire

…sau despre iubire intr-o lume plina de ura. Alegeti voi varianta, in functie de ce se potriveste feelingului vostru.

Recunosc ca de cand am plecat din Romania am cam intrerupt legaturile cu presa romaneasca si cu evenimentele de zi cu zi din tarisoara voastra draga. E de ajuns sa ii aud pe mama si pe alti cunoscuti cu cat patos vorbesc despre politica, cu cata usurinta polemizeaza chestii care ar trebui (din punctul meu de vedere) sa fie gandite mai la rece ca sa mi se acreasca de tot noroiul in care e inglodata viata in Romania. Contraziceti-ma, nu ma supar daca o faceti, dar vreau argumente solide, nu unul doua cazuri izolate. Mai primesc cate-o crampeie de informatie prin intermediul blogurilor, dar cum am grija mare ce citesc si nici macar promisiunea unor castiguri fabuloase nu ma poate face sa accesez un blog ce nu-mi place mai mult de o luna (cu indulgenta), ce ajunge la mine e deja filtrat si prezentat intr-o maniera mai… eleganta, sa-i spunem. (Draga coolnewz, cu mana pe inima recunosc ca de aia citesc blogul tau, si nu pentru ca ai fi atat de tehnic precum te-am „acuzat” in repetate randuri. :D)

Si acum poate va intrebati ce m-a pornit atat de furibunda – voi nu va dati seama, dar tastele domnului laptop o simt din plin – sa vorbesc despre ura si iubire. Pai ceea ce a agitat spiritele romanilor in ultimele zile, daca tot s-a incheiat cu campania electorala: moartea si ingropaciunea lui Sergiu Nicolaescu. Mai intai de toate am citit la Hapi un articol tematic care m-a facut sa mi se ridice parul pe mine de nervi. Nu din cauza continutul, duamnii feri, ca doar nu o citesc ca ma enerveaza. Ci din cauza a ceea ce razbatea din cuvintele ei ca se intampla in Romania legat de acest subiect. Bineinteles ca am lasat si un comentariu, pe care il reproduc mai jos nealterat.

eu as reformula putin intrebarea ta: cum sa te bucuri om fiind ca a murit un alt om?! poti sa accepti caci e in firea lucrurilor, dar sa te bucuri cred ca e prea mult…
cat despre ura, cred ca cei care urasc au probleme mari chiar si cu ei insisi. daca ai fi constient de tine, ai sti ca nu esti perfect si ca si tu gresesti (nu ma refer la tine, vorbesc in general   ). mie personal ura mi se pare un sentiment care il consuma pe dinauntru pe cel care il poseda. mai mult iti strica viata.
cand am avut “motive” sa urasc, maximum la care m-am dus a fost indiferenta. iar cand unul din oamenii aia a murit in chinuri, am plans fiindu-mi mila de suferinta lui.
cei ce urasc nu sunt fericiti si nici nu cred ca isi dau seama ce e fericirea.
ioi, ca filosofai cam mult. scuzele mele!

Apoi parca mi-a trecut… Pana am dat cu ochii de un alt articol, de data asta la Litere Stacojii si de comentariile lasate de cititori – ba ca a fost comunist, ba ca nu a fost, ba ca il iubea Leana, ba ca era un mare artist etc. Bineinteles ca mi s-au dezlantuit si aici degetele pe tastatura.

stii ce mi se pare mie ciudat?! toti astia care improasca cu noroi sunt bunatatea intruchipata cand le moare cate-o ruda draga care sigur nu a fost vreun sfant, caci niciunul din noi nu e. atunci ne ascundem cu totii in spatele sintagmei “despre morti numai de bine”. din punctul meu de vedere nu faptul ca a fost sau nu un artist valoros ar trebui sa conteze (gusturile nu se dicuta), ci faptul ca un om a murit. cu bune, cu rele, a murit. si ca toti vom ajunge exact in punctul ala si ca niciunuia dintre noi nu i-ar placea sa se vorbeasca atat de defaimator pe seama lui.

Iar apoi Lucian Mandruta a inceput o dezbatere pe Facebook apropo de decizia lui Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat… Bineinteles ca nu au lipsit comentariile care il huleau pentru aceasta hotarare.

No, si dupa aste imbolduri, cum sa nu ti se increteasca nervii?! Si, decat sa fac riduri, mai bine bat tastele si ma exprim aici unde poate, macar un om va intelege ce am de spus.

Incep prin a spune scurt si la obiect ca vreau sa fiu incinerata cand voi muri! Na, acuzati-ma de blasfemie, bagati-mi pe gat faza cu „tarana din tarana”, eu va spun doar atat: m-am nascut dintr-un ovul si un spermatozoid, iubesc natura si vreau sa ma intorc in sanul ei cand o fi timpul cu cel mai mare drag, dar nu vad de ce as lasa niste viermi sa-mi manace trupul. Sufletul meu e al meu si trupul la fel. Atat timp cat exista liber arbitru pe lumea asta, asa fragil si fantasmagoreic cum e el, cred ca pot dispune de mine asa cum simt eu de cuvinta. Si daca eu am acest drept, atunci de ce nu si Sergiu Nicolaescu?! De ce au sarit toti „crestinii” sa-si dea cu parerea despre ce se va intampla cu sufletul lui dupa o astfel de … blasfemie?! Dragilor, luati o pauza, respirati adanc si incepeti prin a va intreba daca omul ala credea in aceleasi lucruri ca si voi. Se prea poate sa nu. Dar nu a venit sa se ia de viata nici unuia dintre voi ca sa va spuna cum ar trebui sa v-o traiti.

Apoi a inceput sa se dezbata sus si tare daca intr-adevar a fost un mare artist sau nu, daca a fost sau nu comunist etc. Ce conteaza?! CA si artist le-a placut unora si le-a displacut altora. E normal! Nu toata lumea il iubeste pe Tom Cruise si nu toti gusta filmele lui Woody Allen. Ghinion! Nici nu suntem obligati ca doar vorbim de unitate in diversitate. In loc sa regretam ca a murit un om, nu stim cum sa facem sa aruncam cu noroi in el sau sa il ridicam in slavi. A fost un om ca noi toti, cu bune si cu rele. Ar trebui cel putin sa fim respectuosi, caci nimanui nu i-ar conveni sa-i fie disecata viata in felul asta dupa moarte si puse la indoiala deciziile de zici ca ar fi fost cel mai mare idiot. Daca era una din rudele voastre, la fel ati fi facut?!

Ce vreau eu sa spun asa dezlanat si incoerent este ca ne intereseaza atat de mult viata altora incat uitam ca si noi suntem supusi acelorlasi greseli si acelorlasi judecati de valoare. Numai ca, din pacate pentru cei care au un apetit spre astfel de terfelituri, ei nu vor ajunge niciodata sa faca valva la televizor. Mie imi seamana a ura pe viata si pe tot ce e bun si frumos, atat cat mai este. O ura din aia profunda, fara cauza, fara inceput si fara sfarsit, fara tinta, fara scop – doar un sentiment care ii cuprinde pe din ce in ce mai multi oameni doar de dragul de a huli ce ei nu au. Viata asta e prea scurta si nici macar cand moare un om nu vrem sa constientizam asta…

Cat despre mocirla, cine se hraneste cu mocirla, mocirla ajunge. Fie ca o sa fie inmormantat de un popa crestin, ars pe Gange sau mai stiu eu in ce forma redat naturii si zeului in care crede…

P.S. Apropo, parerea mea fata de Sergiu Nicolaescu artistul e neutra. Am vazut din filmele lui, dar nu pot sa spun ca traiesc cu ele in suflet… Dar asta nu inseamna ca am vreun drept sa-mi dau cu parerea asupra omului Sergiu Nicolaescu si asupra deciziilor sale.