Haz de necaz

Daca nu fac eu misto de viata mea, atunci cine?! Pe principiul asta, azi m-am hotarat sa scriu despre cum o factura nu vine niciodata singura si despre efectele anumitor decizii necugetate asupra creierului adapostit cu lejeritate in cutia mea craniana. Dar sa pornim de la facturi, ca poate asa oi gasi o logica in firul povestirii…

Va mai amintiti ca la sfarsitul lui 2011 primisem factura la apa de vreo 600 de euro?! Probabil ca nu, dar eu nu cred ca voi uita momentul prea curand. Cum situatia aia e reglata deja, chiar ma intrebam pe la inceputul lui decembrie de ce facturici o sa mai am parte la finele lui 2012. Si bineinteles ca raspunsul nu s-a lasat asteptat o vesnicie si s-a materializat in necesitatea achitarii unei sume considerabile la asigurarile sociale. (Poveste lunga, finalul era cel care e relevant in povestire.) Am platit-o, desi nu era in calcule, si am asteptat cuminte factura la caldura, care stiam ca va sa vina. Numai ca si-a gasit cel mai bun moment sa apara – 29 decembrie. Cand am vazut suma, am inghitit in sec, am realizat rapid ca ce mai ramasese din economiile mele tocmai si-a gasit utilitatea si mi-am spus ca macar voi intra in 2013 saraca, dar cinstita. Aaaa, si am oprit repede calorifelele, ca doar suntem in Belgia si sunt peste 5 grade afara! Iar apoi m-am felicitat ca nu mi-am luat dulap si m-am dus sa-mi bag picioarele in a doua pereche de cizme cumparata iarna asta. De suparare, bineinteles, ca de frig nici nu poate fi vorba.

Cam asta e faza cu facturile… Urmeaza actiunile mele necugetate, destul de legate de facturi. Sau nu.

Dupa ce am terminat cu The Vampire Diaries, supa cum era de asteptat, am intrat in sevraj. Si trebuia sa fac ceva sa imi inec amarul si supararea. Solutia salvatoare era chiar la mine in inbox – toata colectia cartilor romance publicate de Sandra Brown, arhivate. Am ezitat cam 30 de secunde daca sa o iau pe panta asta au ba, dar pana la urma am zis ca o spalare de creier nu poate dauna chiar asa de tare. Si vineri seara m-am apucat. Si nu m-am mai putut opri! Cred ca am citit vreo 6 pana duminica…

Am facut doar o pauza mititica sambata ca sa dau o fuga pana la Ikea sa cumpar pahare. Nu de alta, dar de Craciun bausem ditamai vinul italienesc din pahare reciclate de la Nuttella si mi-a cam stat in gat (de cand stau intre cunoscatori, am interiorizat ca vinul are alta aroma daca e baut din paharul potrivit). Si mi se pusese pata ca mie imi trebuie pahare de vin. Si de sampanie. Si daca tot ma duceam pana acolo, hai sa iau si unele mai tapene pentru apa, suc si alte lichide nu neaparat alcoolice. Factura la caldura am primit-o dupa ce am ajun cu paharele acasa. Uitandu-ma la ea mi-am dat seama ca e bine ca am pahare de vin, mai ales acum cand nu mai am bani sa-mi iau vin!

Duminica seara, inca bocind pe ascuns dupa vampirii mei si constienta ca prea multa culturalizare cu Sandra Brown ar putea dauna grav curentilor de aer din cutia craniana, mi-am impus sa vad si eu despre ce e vorba in Twilight. Zis si facut, m-am uitat la primele doua. Nu ma apuc sa comentez pentru ca nu am ramas impresionata – mi s-a parut o poveste de dragoste in slow motion. Si atat! Numai ca ce a urmat dupa ce m-am bagat la somn nu mai e poveste de amor… Am avut acelasi cosmar pe „repeat” de cel putin 7 ori. (Recunosc, cu mici variatiuni.) In mare, visam ca e cineva in camera si se uita la mine in timp ce dorm. Ca ma trezesc, imi dau seama, incerc sa tip si sa ma misc, dar nu reusesc (tipic!). In primul era Edward. M-am trezit, am respirat adanc si m-am intors pe partea cealalta. Urmeaza al doilea identic si la fel. Deschid ochii, parca putin mai panicata fata de primul episod, ma intorc pe partea cealalta (adica revin la pozitia initiala) si ma culc la loc. La a treia repetitie ma ridic in capul oaselor spunandu-mi ca poate trebuie sa ma trezesc de tot, sa ma scutur si sa revin abia apoi in lumea viselor.

A patra tura se schimba personajul – in locul lui Edward e boyfriendul colegei mele de apartament. Fac ochii mari, ma intreb daca nu o fi vreun avertisment al corpului meu cum ca e imperios necesar sa ma dau jos din pat, ma ridic, verific casa, colega de apartament daca mai respira, ma asigur ca e OK si ma intorc in pat. Readorm urgent (doar eram obosita de cat se uitasera unii la mine toata noaptea) si surpriza! Cosmarul se reia de inca vreo 3 ori… Deja, dupa al saptelea, eram speriata pe bune. Asa ca stateam intinsa in pat si incercam sa-mi fac autoanaliza potentialelor cauze – facturi, Twilight, schimbatl pozitiei patului etc. Neputand obtine un raspuns satisfacator, m-am mai perpelit putin si am reusit sa adorm.

A doua zi, adica pe 31, colega mea de apartament a tinut sa faca urmatoarele remarci la adresa cosmarului meu:

– dar pe boyfriendul meu cum l-ai vazut ca se se holba la tine? Era aprinsa lumina?! (El e negru…)

– ai visat asa pentru ca ai citit prea mult Sandra Brown. Replica mea – ar fi trebuit sa visez cu totul altceva!

Nu m-am ingrijorat prea tare legat de deprivarea de somn la care am fost supusa de catre cosmar, caci mi-am spus ca o sa dorm asa de bine in noaptea de Revelion de o sa recuperez toate orele pierdute in ultimele cateva saptamani. Numai ca nu am fost lasata! Am fost luata cu japca sa sarbatoresc noul an (adica o noua zi, fie vorba intre noi) intr-un cadru intim si de neegalat – in 4 (copilul care dormea nu se pune) la AM acasa. Dupa insistentele ei si ale lui Mr. G (astea din urma primite pe mess din Romania), am acceptat total lipsita de chef, am trecut pe la supermarket si am luat o prajitura – ce mai ramasese dupa termite -, si m-am dus sa petrec. Daca era dupa mine, stateam acasa bine infofolita in deprimare! Numai ca pana la urma s-a dovedit a fi fost super simpatica seara, chiar daca prajitura cu fructul pasiunii a fost un fiasco de zile mari.

De trezit m-am trezit relativ usor ieri, dar mai ales pusa pe fapte mari. Asa ca pe 1 ianuarie 2013, belgianca cu b mic, insuruba, dadea gauri si taia cu bomfaierul… Spre posibila disperare a vecinilor!