Jurnal de Belgia · Scriituri

Moment de toamna

Inspirata de scrierile Irinei si de un comentariu ce mi-a iesit din varful degetelor la una din postarile sale, m-am lasat cotropita de tastatura si iata ce a iesit. Sa nu mai spuna careva ca romanul nu s-a nascut poet… Fictiune, da?!

M-am afundat in scaunul din dreapta masinii tale. Stau cu ochii inchisi si savurez soarele atingandu-mi fata cu intermitente, asa cum reuseste sa razbata printre copacii de pe marginea soselei. Uneori indraznesc sa imi ridic pleaoapele si sa privesc in juru-mi. Intotdeauna in partea dreapta, aproape de loc in stanga. Evit sa ma uit la tine pentru ca stiu ca voi vedea doar o masca. Si poate ca nici nu vreau sa vad mai mult…

Ma bucur de soare si de o zi superba de toamna. Tu conduci si habar nu am la ce te gandesti. Sincer, nu cred ca ma intereseaza. Nu in sensul de Eu as vrea sa stiu ce gandesti Tu. Dar Femeia ar vrea cu siguranta sa stie ce gandeste Barbatul. Inchid din nou ochii si ma las cuprinsa de starea de bine. E asa de frumos in mine. Brusc simt un zambet cucerindu-mi fata. Nu, nu e pentru tine. E pentru mine. Caci oricum tu nu il vei privi. Sau daca il vei onora cu o ocheada, va fi scurta si tematoare.

Imi dau seama ca mi-as dori sa am puterile lui Spok si ale rasei sale de vulcanieni, sa-mi pun mainile pe fata ta si sa simt ce gandesti tu. As vrea sa vad lumea prin ochii tai, sa inteleg daca esti cu adevarat cinic sau doar te prefaci pentru ca iti e mai bine asa. Mai bine fata de mine. Probabil fata de tine nu iti e… Ca si mine si ca noi toti, de altfel, esti un om din bucati si ma intreb daca cineva a avut vreodata ocazia sa cunoasca intregul. Sau sa-l descopere, pentru ca Intregul nu se ofera pe tava, ci se savureaza cu portia.

Nu-mi pasa unde mergem si imi dau seama ca as putea sa stau asa pentru o vesnicie. Cu soarele pe fata mea si cu tine conducand inspre ce destinatie vei voi. As spera sa fie marea, dar mai mult ca sigur va fi muntele. As putea trai si cu asta, dar nu pentru multa vreme. Si ma intreb noi incotro ne indreptam. Imi trec prin minte mii de ganduri intr-o clipita, toate pasnice si toate fericite in felul lor si ma mir ca nu ma agita. E unul din rarele momente in care nu simt nevoia sa vorbesc in prezenta unui om, ci doar sa fiu acolo. Ma uimesc chiar si pe mine…

Imi dau seama ca nu esti barbatul potrivit pentru mine, dar oricum nu asta am cautat in tine. Nu cred ca mi-ai putea oferi ce caut in profunzimile mele si nici nu cred ca te-as putea iubi in sensul „ala”. Dar deocamdata imi este suficient sa fiu aici cu tine si cu soarele mangaindu-mi fata.

Poate e mai bine ca nu pot sa trec de masca ta si de cinismul pe care mi-l arati. Poate asa si trebuie sa fie, dar curiozitatea mea devine bolnava si ma apasa. As vrea sa stiu cum am ajuns in acest loc si moment din timp. De ce eu? De ce tu? De ce noi? Ce ar trebui sa descopar in tine si cum ar trebui sa-mi traiesc viata dupa tine? Intrebari fara raspuns… Sunt curioasa, dar pot trai fara raspunsuri pentru ca daca le-as avea pe toate momentul asta de fericire pura nu si-ar mai avea rostul.

Ma cuibaresc mai bine-n scaun. Dar imi dau seama ca am revenit in oras. Deschid ochii, clipesc des si incerc sa ma acomodez cu lumina. Deschid gura si vorbesc. Si vraja se spulbera…

LE: Cam diferit de voluptatea optimista a Irinei. 🙂

Anunțuri

13 gânduri despre „Moment de toamna

  1. Hai ca-i faina! M-am lasat ” furata” si am simtit ce a transmis eroina ta. Si recunosc si in mine multe din aceste stari, m-au vizitat uneori.
    Sa ai o zi linistita si implinita.

Comentezi?!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s