Despre puterea scortisoarei si a bananelor

Nu va speriati, nu urmeaza o postare despre energiile pozitive ale bananelor. Si nici despre cele afrodisiace ale scortisoarei. Cat despre retete cu banane si scortisoara, daca vreti, cautati pe net, ca sigur nu le gasiti aici. Totodata, nu vom vorbi despre puterile tamaduitoare si vindecatoare de ciuperca creierului, varicela oreionului si nebunia lui Salam ale celor doua „alimente” mentionate in titlu. Dar mai bine cititi pana jos ca sa va dati seama despre ce putoaere vorbim.

Prin 2005 iarna, femeie la casa mea fiind, am insistat sa-l las pe viitorul husband sa se destrabaleze in bucatarie. Ca doar nu era sa-l intrerup din ce-i place lui mai mult si mie mai putin… Si se porneste omul meu sa curete cartofi, sa-i fiarba, sa-i dreaga, sa le faca cine stie ce altceva in speranta de a face un piure. Barabulele astfel pregatite asteptau doar tusele finale de condimente. Intinde Mr. G mana inspre locul unde ascunsesem eu condimentele (daca le lasam la vedere, ma gandeam ca poate mi-o veni chef de gatit…), apuca plicul cu piper si da sa toarne in oala. Numai ca se opreste caci ceva nu mirosea de bine.

Apar si eu prin zona, mai mult ca sa verific cat mai dura pana la ora mesei, si sunt „rugata” sa miros plicul cu piper. Mai cu strambaturi si temeri de stranut accept, caci mi-am zis ca macar cu atat sa contribui la prepararea mesei de pranz, desi habar nu aveam de ce cineva m-ar pune sa miros un plic cu condiment. Imi pun nasul langa ambalajul de hartie si fac ochii mari. Ma uit la pliculet, il intorc pe toate partile (mai putin cu capul in jos), il deschid, ma uit inauntru… Parea a fi piper. Numai ca mirosea ceva de speriat a scortisoara!

Pornim investigatia, imi fac curaj si cotrobai printre condimente (am scapat, nu mi-a venit chef de gatit) si depistez vinovatul – plicul cu scortisoara se sprijinise pe cel cu piper. O fi fost grea viata… Mai analizam noi ce analizam si geniile pustiite din noi decid ca nu are cum piperul sa si aiba gust de scortisoara. Asa ca Mr. G se incumeta si il toarna in oala cu cucule stropsite. In mai putin de 10 minute, in timp ce duceam furculita inspre gura, ne-am dat seama ca scortisoara a castigat si ala a fost primul piure de cartofi cu aroma de scortisoara pe care l-am mancat in viata noastra.

Zilele trecute deschid frigiderul si dau peste o colectie impresionanta de banane. Primul gand a fost ca trebuie sa ne intoarcem in copaci si o fi bataie pe banane. Bine ca noi aveam destule… Pana la reurcatul in copac, mi-am zis sa mananc ceva, si nu banane, ca oi avea timp sa ma satur de ele. Pun mana pe o tipla cu pateu. Desfacuta, de felul ei, dar in bune conditiuni coloristice si odorizante. Intind pe paine, bag in gura si surpriza – pateu cu aroma de banane! Noutati culinare. Daca ar mai fi fost si foie gras, cred ca as fi fost mai sus de al noualea cer.

Trec la una din cele 2 oale cu ciorba lasate mostenire de mama. Cum nu-mi place sa arunc mancarea, m-am gandit sa ma sacrific si sa mananc chiar daca creste riscul aparitiei apei la genunchiul broastei. Dar, surpriza, si ciorba trecuse pe langa chimia alimentara naturala si avea un usor iz de banana. Pana la urma am renuntat la mancare, ca ma gandeam ca daca deschid un iaurt cu capsuni, dar cu aroma de banane, disonanta cognitiva va fi prea mare.

Ce invataturi tragem noi de aici?! Ca, de fapt, titlul ar fi trebuit sa fie „Despre putoarea scortisoarei si a bananelor”. Si ca isteriile alea cu E-uri si chimie alimentara nu sunt fondate: produsele se aromatizeaza exact ca in pataniile de mai sus.