Inapoi la realitate

Silavaracald remarca zilele trecute cat de dure pot fi concediile. Subscriu cu totul si complet la aceasta opinie. Adica nu „bine ca s-a sfarsit”, cat bine ca am revent la „normal”. Cand ai doar 14 zile de petrecut in tara unde ai stat cea mai mare parte a vietii tale de pana acum, atunci sa vezi probleme!

In primul rand familia isi revendica drepturile si solicita cea mai mare parte a timpului. Bineinteles ca vorbim despre aceeasi familie cu care vorbesti destul de des la telefon sau pe messenger… Dar, na, fata in fata e mai frumos – putem sa ne intelegem si limbajul non-verbal. Pe unii chiar nu ii poti transporta in patria de adoptie sa isi ostoiasca aste nevoi, asa ca faci act de prezenta. Ca doar o familie ai si numai una. Si presupui ca voi nu veti ajunge la Stirile de la ora 5 ca v-ati dat in cap de la un petec de pamant. Speri, de fapt, ca nu se stie niciodata…

Apoi urmeaza celelalte persoane care te cunosc si care ar vrea sa te vada cu tot din-adinsul. Si nu ai cum sa te fofilezi, ca iesi din casa si dai de ei. Si nici sa faci pe nesimtitul, ca doar nu iti sta in fire. Asa ca scoti politetea la inaintare, te inarmezi cu o valiza de zambete si purcezi la vizite. Bineinteles ca ii iei in ordinea in care iti ies in cale, ca efortul de a suna si a face programari e un pic mai mare fata de ce ai putea tu sa scoti din tine ca resurse energetice in concediu! Iar discutiile se invart in jurul aceluiasi subiect: persoana ta si experienta emigrarii.

Dupa cateva zile de genul asta incepi sa te simti ca un urs la circ si iti vine sa le explici tuturor ca informatii utile despre aceste subiecte ar putea sa obtina de pe blog, ca doar de aia l-ai infiintat. Si iti doresti si tu un concediu…

Si nu in ultimul rand, urmeaza prietenii. Aia putini pe are poti sa ii numeri pe degetele de la o mana, dar cu care esti sigura ca nu ti-ai da in cap de la averi. Si de care chiar iti e dor, pentru ca ati inteles cu totii ca fiecare are o viata ce decurge in alt ritm si intalnirile „pe net” nu sunt atat de uzuale si usor de facut. Culmea, fix pe astia cativa nu ajungi sa ii vezi – ba e o nepotrivire de orar, ba nici macar nu apuci sa dai de stire ca esti in zona, ba nici nu ajungi prin regiunea pe unde locuiesc ei. Uite asa anul asta iar am ratat niste persoane pe care chiar vroiam sa le vad… La vreo 2-3 am reusit sa le fac loc in program, dar la restul, din nefericire, nu.

Daca tot nu ti-ai vazut prietenii, te gandesti ca macar de 3 zile la mare ai putea sa beneficiezi, ca doar husband merita si el sa stea numai cu tine atata amar de zile. Zis si facut… Numai ca ce sa vezi? Cand dormi mai bine, adica pe la 8.15, suna telefonul – ceva ce nu sufera amanare, dar fiti pe pace ca nu ardea nicaieri. Uite asa se duce pe biiiiip si somnul de frumusete.

Dupa 14 zile te intorci la munca cu o dorinta arzatoare de a avea un concediu si vreo 2 saptamani de frecat menta, aruncat telefonul pe fereastra etc. Apropo de telefoane, voi astia de-o varsta cu mine si putini mai mari, va mai amintiti cum era pe vremea cand nu aveam celulare si mess?! Ia faceti un exercitiu de memorie! Singurul „beneficiu” legat de nesocializare in vacanta asta a fost lipsa laptopului si a Internetului din peisaj…

Clar, incepand de anul viitor o sa fac altfel planul: merg pe modul silentios, contactez lumea inainte si ii invit intr-o locatie secreta. Nici macar nu ies afara, ca nu care cumva sa ma deconspir…

P.S. Inca am ramas datoare cu poze din Constanta. Sunt pe vine…