Somnul ratiunii…

… naste monstri. Sau adormirea creierului naste lene si lancezeala.

Cam asa ma simt eu acum, dupa 2 zile in care m-am uitat la nu mai putin de 6 lung-metraje si 4 episoade din serialele mele „favorite”. Si cam tot asa ma simt de ceva vreme dupa ce am avut cateva luni de pauza intelectuala, adica cervexul nu mi-a fost solicitat de activitatile muncitoresti. Si dupa o astfel de leneveala, constat ca apare un fel de oboseala psihica care te face sa iti spui ca nu mai ai chef de nimic, ca esti satul de toti si de toate.

In cazul meu, de fapt problema e ca mi-am lasat neuronii sa leneveasca, i-am scos din bazaiala continua, iar acum le este greu sa reintre in ritm. Trebuie pusi la instructie, trebuie sa scot untul din ei si sa ii fac sa redevina productivi. Ar trebui sa le fac un program de sectoare dimineata: cateva pagini citite in tram, de preferinta in franceza, nu ar strica. Apoi la serviciu se ocupa altii sa ii tina in priza, mai ales ca nu vorbesc o boaba romaneste. Plus ca tot timpul trebuie sa fiu atenta la prioritizarea sarcinilor. Seara revenim la instructie cu citit obligatoriu. Poate ar fi indicat sa imi fac rost si de ceva culegeri de matematica (mami, le mai ai pe acasa?!) si sa imi reiau gimnastica mintii. Ar face bine si la scris… Si, cireasa de pe tort, maximum 2 filme pe saptamana, ca prea imi intoxic neuronii cu tot ce se produce.

Bineinteles ca nu ma voi tine de un astfel de plan draconic, dar macar suna bine pe hartie. 🙂 Oricum, constatarea ca mi-a incetinit creierul am facut-o cand m-am dus in februarie sa dau testele EPSO (iar, adica pentru a doua oara). Si ma ghiombeam la partea cu „ce figura urmeaza” de ziceai ca nu am vazut asa ceva in viata mea. Acuma pe langa faptul ca am vazut destule in facultate, prin tineretile mele am dat si trecut destule astfel de teste. Recunosc, nu au fost niciodata favoritele mele, dar cel putin nu stateam pe ele pana la epuizarea timpului alocat. Acum imi simteam creierul melasa, stare transpusa mai pe intelesul tuturor in demotivare.

Am mai vazut stari similare si la alte persoane din jurul meu, mai mult sau mai putin apropiate mie. Dupa cativa ani de inactivitate cerebrala, sau o activitate redusa la un fel de supravietuire, ii auzi ca spun ca nu mai au chef sa faca altceva, ca parca nu stiu incotro sa o apuce. Si nu ma refer aici la oameni loviti de viata… Uitandu-ma la ei imi dau seama cat de greu e sa iesi din aceasta stare odata ce te-ai obisnuit cu ea. Devine un fel de normalitate. E ca si cand nu ai avut apa calda curenta pana la 20 de ani, sa spunem, apoi descoperi ca exista asa ceva, te bucuri de astfel de conditii cativa ani si ai resimti un soc profund sa te intorci la viata de dinainte. Poate nu e cea mai fericita comparatie, dar intelegeti voi ce vreau sa spun.

Poate chiar ar trebui sa imi bag creierul in cazarma si sa fac instructie cu el. Si nu numai el, ci corpul cu totul, caci ieri am alergat 100 m viteza ca sa prind tramul si am crezut ca lesin. Eu, care acum vreo 7 ani alergam 6 km in fiecare seara, iar acum nu mai mult de 2 ani rezistam la o ora si ceva de fitness sustinut cu L. Apoi am incercat sa alerg in parc, caci a fost o zi de primavara in adevaratul sens al cuvantului, si abia am reusit sa gafai 10 minute de alergat, imitatie palida a ce ar fi trebuit sa fie. Mi-a fost rusine de mine. 😦 Cred ca chiar e cazul sa incep o cura de disciplina drastica.

Dar ce vreau eu sa spun (ca de obicei, vorbesc de mine…) e ca ar trebui sa ne facem mai des analize atente si sa ne disciplinam singuri, caci un creier avem si nici pe ala nu il folosim cum trebuie. Daca ati vazut „The day the Earth Stood Still”, sa stiti ca eu nu as fi salvat rasa umana!

P.S. Ca tot vorbeam de filme, va recomand Intouchables, pe care il gasiti aici. Nu stiu ce calitate are subtritarea si va marturisesc sincer ca e o comedie doar la suprafata, dar e un film ne-american excelent.