Cum am avut si nu am avut eu raie…

Inspirata de comentariile mamei mele, m-am gandit sa descriu cum am avut raie si cum nu am avut raie.

Incepem cu prima situatie, care dateaza de pe vremea copiariei mele, din vremuri imemorabile, adica de dinainte de ’90, an de gratie care a marcat trecerea de la ceva naspa la ceva care se dovedeste a nu fi prea departe. Dar sa lasam politica si sa revenim la raie, ca nu pare sa fie o mare diferenta. Asadar, bunica mea era pe atunci invatatoare, iar eu, copil de gradinita, preferam scoala si nu institutia aia pentru tanci care nu stiau sa scrie. Cum locul meu nu era in clasa, aveam onoarea sa ocup in liniste ultima banca, in spatele copiilor de etnie roma, care, ca si acum, erau putin marginalizati. Acum nu stiu daca de la ei sau de la prea-curatii romanasi, dar cert este ca intr-o zi m-am trezit cu pojghite datatoare de mancarimi intre degetelele (care aduceau a carnaciori, fie vorba intre noi) de la maini.

Eu am supravietuit descoperirii, dar familia deja se si vedea acoperita de rusine. Bineinteles ca medicul a fost exclus din start, dar a fost consultata asistena medicala cu care ne intalneam zi de zi in timp ce ea mergea la munca si noi la scoala (sensuri opuse, da?!). Tanti si-a dat cu parerea, a recomandat ceva ce nu mi-a ramas intiparit in minte, si dusa a fost povestea, caci acum imi privesc labutele si nu dau semne de raie… Bine, parca nici a carnaciori nu mai arata. Oare a existat vreo conexiune?!

Deci, asta a fost povestea in care am avut raie. Urmeaza cea in care se presupune ca am avut, dar nu am avut de fapt.

Se facea ca eram prin anul 4 de facultate, dupa vacanta de Pasti. Perioada era destul de stresanta pentru mine din diverse motive, adica unul singur, si nu vorbim despre sesiune. La momentul respectiv, habar nu aveam care e reactia mea la stress puternic. Nu vorbim aici de bocetele isterice provocate de sef, ci de un stress mai profund si de lunga durata, care poate avea niste manifestari de-a deptul bizare in plan fizic.

Revenind, trebuie spus ca respectiva vacanta mi-am petrecut-o vizitand pentru prima data tinutul Barladului si Vasluiului, plai mirific care pentru ardeleni si domnii de la capitala are reputatia unui loc unde nu exista gaz, apa si curent, daramite de mancare… (Nu generalizam, dar stim cu totii ce idei preconcepute bantuie libere prin capetele romanilor. Ma intreb unde mai au loc neuronii?) La intoarcerea in Bucuresti, minunatia mea era plina pe picioare de bube mancacioase si scarpinacioase, stare care condusese la formarea unor vanatai de toata frumusetea. Disperata, ma duc pentru a nu stiu cata oara la cabinet, cu o falca in cer si o mana pe bube ca toate anti-histaminicele nu dadusera roade.

Pana la urma, ma ia in primire una din cele doua doctorite, o doamna cu o varsta venerabila de aproximativ 50 de ani, deci teoretic cu o vasta experienta profesionala. Se uita ea la mine, analizeaza foarte atent vanataile (deja ma gandeam ca o sa imi prescrie o aspirina, ca de obicei) si ma intreaba daca mai au si alti membri ai familiei manifestari similare. Dau si eu cu oistea in gard si spun ca da, Mr. G (care pe atunci era numai G, ca inca nu devenise Mr.). Il cheama de urgenta la cabinet, il verifica si, din fericire pentru el, a descoperit doar 2 bube. Cum sa ii explici femeii ca saracul om e asa de obisnuit cu alergiile de cand era mic, incat nu mai scarpina nici mama bubei?! Astfel, ale lui aratau ca niste bubite, iar ale mele erau demne de pozat si pus intr-un tratat de medicina.

Dupa examenele atente facute cu mana neinmanusata, urmeaza intrebarea de baraj: unde mi-am petrecut vacanta de Paste. Raspund calm ca in Moldova, in casa parintilor viitorului Mr. G. Afirmatia mea a elucidat misterul (cel putin in capul ei!) si diagnosticul a venit ferm: „ai raie!”. Aha, deci avem raie?! Nu, aparent doar eu aveam raie, Mr. G nu, si sigur o contactasem pe la Barlad unde, presupunea tanti, ca as fi dormit cu purecii in pat sau cu porcii in cotet. Incerc sa ii explic calm femeii ca am mai avut raie, stiu cum arata si nu e asa ceva. Dar motoarele erau turate deja. Incepuse sa imi explice cum trebuie sa ma duc in camera, sa imi iau si cele 2 colege de manuta, sa ne dezbracam la piele si sa ne dam cu nu stiu ce spray. Iar apoi sa ne fierbem hainele…

Ooooo, cucoana! Pauza! In primul rand sa iti fierbi tu puloverele care nu pot fi spalate la mai mult de 40 de grade. Apoi, ce ne facem cu boifrenzii care au trecut pe la noi prin camera, cu ceilalti colegii care au sezut si ei in paturile noastre (nu aveam decat un scaun!) si cu cei cu care acestia au intrat in contact? In cazul in care ii luam pe toti in calcul, bagam toata unitatea in carantina si umblam goi-pusca prin curte si ne dam cu Spregal. Bineinteles ca specialista s-a inflamat si m-a intrebat de cand ii explic eu cum sa isi faca meseria. Adica doar 3 persoane trebuiau supuse chinului, restul sa plimbe raia libera pe unde au chef.

Dupa jumatate de ora de negocieri, in care eu ii explicam foarte clar ca nu am raie si ca nu fac ce imi spune ea ca nu are nicio logica, tanti decide ca e timpul sa vad un dermatolog. Pune mana pe telefon si il suna pe un prieten (cred ca optiunea fifti/fifti nu era activa), din fericire dermatolog, si il intreaba daca ma poate examina in dupa-amiaza respectiva, mentionand si faptul ca sigur am raie, dar sunt batuta in cap si nu pricep. Bun, acceptam programarea la dermatolog si intreb candid cu ce ma duc pana acolo (noi eram la mama naibii, policlinica in centrul Bucurestiului). Cum cu ce?! Cu autobuzul! Fac ochii mari, dupa ce ii dau pe spate si intreb ca prostul cum se poate sa fiu lasata sa ma foiesc prin 3 autobuze cu raia pe mine. E, uite asa! Bineinteles ca ajunsa la dermatolog, l-am facut sa rada si sa ma intrebe unde e raia ca el nu o vede…

Abia dupa cateva luni mi-am dat seama ca „raia” mea din 2005 a fost acelasi lucru cu „alergia la nu se stie ce” din copilarie, si anume o reactie la stress foarte puternic. Si incepe de la labele picioarelor. Cu cat urca mai sus pe corp, cu atat e mai grav. De obicei, de la alimente imi ies maxim 5 bube care trec in 2 zile. Asadar, noroc cu doctoreasa care mi-a pus un diagnostic corect, si si mai noroc cu mine care nu am crezut-o.

Gata, fug sa imi caut raia.