Mirona

Nu va panicati, acesta nu e inceputul unei auto-biografii! E doar o scurta incursiune in povestea prenumelui meu, mai exact a felului in care am ajuns sa il posed si ce intamplari am avut cu el de cand il am.

Asadar, pe cand era insarcinata cu mine, mama a citit „Mirona” de Cella Serghi si a decis ca al ei plod o sa fie neaparat fata si asa o sa se numeasca. Tata, ca orice barbat cu scaun la cap, nu a gasit de cuvinta sa comenteze. Din fericire pentru mine, fata sunt si am putut fi botezata asa. Cica daca as fi fost baiat, m-ar fi chemat Ion, Gheorghe sau Vasile. Puschea pe limba! Si tot cica, ar fi trebuit sa ma cheme si Maria, dar tata, tot ca un mascul autentic, scapat de pisalogeala nevestei, a uitat sa mai treaca inca o data pe la registratura spitalului. Pentru asta ii sunt recunoscatoare. Nu pentru ca nu mi-ar placea numele asta, dar nu cred ca e pentru mine si nu cred ca s-ar alatura bine celui de Mirona.

Pana pe la vreo 20 de ani am fost putin nemultumita de numele meu pentru ca, fiind mai dodoloata, mi se parea ca acel „o” ma face si mai expandata. Parca MirUna suna mai slabanog. Si unde mai pui ca, dat fiind ca Miruna e varianta mult mai uzuala a prenumelui, toti profesorii imi spuneau asa. Culmea, colegii pricepeau din prima ca ma cheama „MirOna, nu MirUna”. Ce e pus intre ghilemele iesea din gura mea de fiecare data cand mi se pocea numele. O fi fost el mai grasunel, dar e al meu si e o chestie de orgoliu personal. Amuzant e ca dupa primul an de liceu, nu mai apucam sa deschid eu gura sa fac corectia de rigoare, ca deja se auzea un mic cor din clasa care rostea cele trei cuvinte.

Apoi am mai crescut si am inteles ca numele nu te face nici grasa, nici slaba si ca ar trebui sa fiu madra ca am totusi un nume mai putin intalnit. Si acum tresar cand aud pe altcineva ca striga dupa o alta Mirona.

Intre timp am apucat sa citesc si cartea de la care mi-am primit numele. Recunosc, la prima tura nu am fost impresionata. Mi s-a parut mai frumoasa „Panza de paianjen”. Dar, recitind-o recent, mi-a placut. O am in biblioteca si o sa o pastrez sa le-o arat si nepotilor mei sa vada si ei de ce pe baba aia care nu ii lasa sa faca una-alta o cheama asa si nu altfel.

Oricum, am destui prieteni/amici romani care, desi stiu foarte bine ca ma cheama MirOna, tot MirUna imi spun. Am ajuns sa nu ma mai supar din atata lucru, dar eu stiu cum ma cheama. Culmea e ca „etranjerii” reusesc sa imi spuna pe nume si nu il pocesc. Mai au ei probleme cu numele de familie si, ca orice francofoni care se respecta, nu il citesc cu che la sfarsit ci cu ș. (Ia uite o diacritica la mine in text!!!)

Am dat si peste alte Mirone romance pe internet – ba o poeta, ba o cantareata, mai ca as crede ca e un nume asa mai pentru dinastia cu fluturi artistici in cap. Cica Mirona ar fi si o marca inregistrata prin Spania, si un site prin Ungaria si chiar titlul unei melodii tot spaniole. Deci numele nu e neaparat romanesc si nici unic pe mapamond…