Nu stiu ce-am vorbit asta-toamna

De felul meu sunt o persoana cautata. Atat de cautata ca uneori imi vine sa arunc telefonul pe geam, noroc ca nu-i chiar al meu si ma abtin. Ce-i si mai interesant e ca ma suna necunoscuti, oameni pe care nu i-am vazut in viata mea. Cei mai multi vor acelasi lucru – acte in Belgia. Diferenta consta in situatia lor si mici detalii care le fac viata mai mult sau mai putin complicata. Avand in vedere ca majoritatea romanilor poarta cam aceleasi nume, e de la sine inteles ca imi amintesc cu exactitatea unei memorii de calculator supra incarcate fiecare caz in parte… Nu-mi amintesc prea bine ce am mancat ieri dimineata, dapai ca nea’ Gheorghe vrea sa-si faca acte cu diploma soarecelui ce-i mananca cucuruzul si pe adresa maidanezului de la blocul matusii.

Numai ca toti acesti oameni se cred foarte importanti. Poate or si fi, dar nu stiu eu… Mai ca ma si vad peste cativa ani trasa inapoi din cariera scriitoriceasca de toate vocile astea carora nu le pot atasa o fata si ale caror cazuri nu mi le amintesc cu exactitate. Cum se cred ei asa importanti, de obicei suna si nici macar nu intreaba daca esti ocupata, daca poti vorbi etc. Hai sa zicem ca daca raspund la telefon se presupune ca si pot vorbi. Sa zicem, de amorul artei. Tot in importanta lor, cei mai multi au impresia ca e de la sine inteles ca-mi amintesc cu lux de amanunte ce-am vorbit cu ei acum n luni sau ca fiecare in parte e singurul care ma suna si cu care stau de vorba. Nemaivorbind despre faptul ca unii nici macar nu se prezinta. Asa ca ajung sa stau de vorba cu un anume anonim, care dupa cateva luni are impresia ca ar trebui sa-mi amintesc si ce fel de chiloti prefera. Pe el, nu pe mine!

Avand in vedere cele expuse mai sus, mi-am facut un fel de fraza standard si ii iau de la bun inceput cu rugamintea de a-mi improspata memoria ca sunt cam batrana de la o vreme. Ei, sa vedeti atunci ce ofuscare si ce nervi retinuti aud in vocea unora. Ceva de genul: “cum adica nu-ti amintesti?!”. Pai, simplu: de multe ori ma suna lumea cand merg pe strada, cand frec menta, cand stau pe buda etc. si nu am tot timpul la mine hartie si creion sa notez cu lux de amanunte. Si, pana la urma, de ce m-as chinui?! Ca unii doar vor informatii nu si sa plateasca un serviciu. Asa ca la asa clienti, asa consultant! :D

Ca sa concluzionam si sa nu ramaneti cu impresia ca oi fi nervoasa sau ofuscata sau intr-o alta stare de spirit datatoare de riduri, v-am povestit asta doar ca sa vedeti ce viata grea am. :))))

Atinge-mi-as tactilul!

Eu am o relatie speciala cu telefoanele mobile din dotarea personala – ma atasez de ele. Degeaba imi spun unii sau altii ca ar fi cazul sa evoluez, ca poate imi trebuie ceva mai bun etc., pana nu se naste un pitic in capul meu care sa spuna la fel, nu ma las convinsa. Asa si cu ecranele tactile…

Acum vreo 3 – 4 ani, Mr. G, care-i super pasionat de gadgeturi, si-a tras un Nokia cu ecran tactil. Si cu betisor special de pipait. Cam tot pe atunci mi-am schimbat si eu bunatatea de Nokia insipid cu unul care sa poata intra pe Internet, ca eram in faza “Travian addiction”. Si nu m-am lasat induplecata nici cum sa-mi iau unul care se cerea pipait. V-am mai spus ca nu am nicio treaba cu senzatiile tactile… Apoi se facu momentul sa emigrez si in febra pregatirilor am realizat ca al meu telefon nu putea fi deblocat. Iar Mr. G, tare grijuliu de felul lui, a insistat sa iau tactilul lui ca era mai usor sa piratez vreun wi-fi si sa intru pe Google Maps in caz ca m-as fi ratacit in buricul Europei.

Am tinut telefonul ala din octombrie 2010 pana in mai 2011 cand nu am mai rezistat dorintelor sale de atingere si mi-am luat un frumusel de chiparos de Nokia C3. Bej. Elegant. Cu tastatura azerti+franceza integrala. Ce mai, o bijuterie. Acces la mail, oleaca de internet, o camera de 3,2 MP, exact cat si ce imi trebuia. No, si Nokia asta a functionat extraordinar de bine. Totusi a avut un singur defect – fu furat. Din mana mea, dar asta nu mai conteaza… A doua zi eram ata la magazin si imi luam unul identic, pe principiul ca daca frate’su a fost de treaba, sigur va fi si asta. Numai ca… nu. Dupa cateva luni, rateuri. Nimic care sa-l faca de neutilizat, dar totusi enervant sa-ti sune aducatoarele aminte la miezul noptii ca sa te anunte ca sunt puse a suna pentru ora 10 a doua zi. Si tare debusolant sa te trezesti dimineata, sa pui mana pe telefon si sa constati ca toate profilele definite de tine au disparut nici ele nu stiu unde. Asta mai ales te face sa te intrebi ce-ai facut noaptea trecuta…

L-am dus in service cam prin octombrie anul trecut si am reluat utilizarea unui vechi si antic Nokia, fara gadgeturi si cu o tastatura normala (adica cifrele doar). Dupa doua zile aveam parul cret, ma dureau degetele, imi venea sa il arunc pe geam. Solutia: fostul telefon al sefului meu, un Samsung Galaxy SII, abandonat pe la birou. L-am folosit 3 saptamani, timp in care am invatat ca e un telefon super infometat de Internet si ca e un tactil ca oricare altul pentru mine – adica enrvant. Cand mi s-a intors iubirea bej, eram extatica! Numai ca orgasmul asta permanent nu a durat prea mult ca bejulica a reinceput sa faca fite. Cum sunt o persoana super ocupata, abia acum doua saptamani am reusit sa-l duc in service, dar ma indoiesc ca s-a reparat pe bune.

Bineinteles, intre timp, acelasi Samsung luat cu imprumut… Numai ca am inceput sa ma obisnuiesc cu el. Grav. Si am inceput sa cochetez cu ideea de a-mi schimba telefonul, mai ales ca sunt sigura ca nu va fi niciodata “normal”. Si m-am gandit ca o fi cazul sa intrerupt 12 ani de fidelitate si sa nu mai iau Nokia. Numai ca un Samsung nou, chiar si S2 e cateva sute de euro si nu ma indur ca nu vad necesitatea. Cel putin nu pentru mine. Asa ca mi-am zis ca vom lua unul la mana a doua. Si cum aveam unul sub ochii mei, despre care eram sigura ca functioneaza, ce solutie mai buna decat sa-l intreb pe seful daca nu-l vinde?! Adevarat ca are carcasa cam zdrelita, dar se rezolva cu o husa de silicon… Seful mi-a dat-o evaziv – ca se va gandi la pret. Pe de alta aprte, sefa, pe care incercam sa o atrag de partea mea, s-a uitat lung la mine, m-a intrebat ce am baut inainte cu o seara si daca am gustat cumva ceva si de dimineata si mi-a spus sa nu mai fac tarantele si sa-l iau sa-l folosesc sanatoasa, ca oricum facea panze de paianjeni prin depozit.

Amu, adica fix in acest moment, stau si mau uit la el. La Samsung, nu va ganditi la ce ma gandeam eu! Si constat ca are ecranul murdar, ca e negru si ii trebuie neapart o carcasa mai colorata etc. Si imi dau seama ca trebuie sa-l “aranjez” pe placul meu… Necazurile-s pe oameni!

P.S. Am apasat “publish” din greseala… Era pentru maine dimineata. Asta e, luni pauza. :))))

Cum sa stii germana cand nu ai habar de ea

Toata lumea are o parere buna despre nemti in general: ca sunt organizati, ca fac treaba la timp, ca sunt foarte orientati inspre client etc. Ei, se pare ca in ultima vreme au fost si ei afectati de imigranti ca altfel nu imi explic cum de am ajuns sa am niste experiente uluitoare cu firme nemtesti.

Prin noiembrie ne-am dat noi seama ca ne trebuie niste aparate telefonice mai simpatice si mai cucuiete, caci suntem in proces de extindere. Si nu oridecare, ci un anume model. Dai si cauta, cauta si dai, pana m-am prins ca ideal ar fi sa incerc in Nemtia ca de obicei sunt mai ieftine. Zis si facut, cautat si gasit, intru pe site, abuzez de Google translate si reusesc sa plasez comanda. Imi ridic singura statuie, facem plata anticipata si incepem sa asteptam.

Dupa vreo 2 saptamani de asteptare si nicio aparitie inopinata a telefoanelor (am crezut ca s-au innametit pe undeva…), ma apuc si scriu un mail politicos in engleza sa intreb si eu pe unde bantuie produsele mele. Mi se raspunde la fel de politicos in… germana. OK, asa-mi trebuie daca n-am invatat nicio boaba ma viata mea! Dau mai departe mailul, imi este tradus verbal, si pricep cu stupoare ca e vorba de o mica incurcatura cu stocurile si ca nimeni nu s-a gandit sa ne anunte si pe noi. Si incepe o adevarata corespondenta cu firma nemteasca – eu in engleza, ei in germana. Eu intrebam una, ei raspundeau cu totul altceva…

Pana la urma pun mana pe telefon si sun. Surpriza: nu vorbeau engleza! Era sa pic jos, sa cad de pe scaun, sa ma tarai pe sub masa etc. Cum mama masii (fara cratima!) de treaba sa ai un site de vanzari on line cu retea de distributie in tarile adiacente si nici macar un trepadus sa nu vorbeasca o bruma de engleza?! Cata mandrie nationalista exagerata poti sa aduni in tine?! Dupa ce ma inrosesc, inverzesc si innegresc, toate deodata, mai ca imi vine sa le spun ca intorc armele impotriva lor daca ma mai enerveaza mult! Pana la urma suna o vorbitoare de germana si primeste un raspuns si mai de necrezut: ne pare rau dar avem o droaie de comenzi si nu stim statusul fiecareia in parte, deci nu putem sa va spunem unde e comanda dumneavoastra; trimiteti un mail.

Zis si facut, mai trimit un mail in engleza. Care ramane fara raspuns timp de vreo 2 saptamani. Dupa Anul Nou rabdarea mea a ajuns la cote alarmante sub minus. Oricum nu e ea pe plus aproape niciodata, dar de data asta era grav. Ma iau si mai trimit un mail in engleza insistand sa mi se spuna cand mama naibii voi putea sa pipai telefoanele alea! Iar ei imi raspund nonsalant in germana ca limba lor de lucru e germana si ca sa fac bine sa le scriu in germana.

No, taurii aia de la corida erau mici copii pe langa furiile mele descatusate. Dupa ce m-am uitat in jur si am constatat ca nici un vorbitor/scriitor de germana nu era prin birou, am apelat la sfantul gugal si sa te tii corespondenta! Dupa vreo 3 mailuri am inteles si io ce voiau ei si ei ce voiam eu. Dar, sincer, am avut mari mustrari de constiinta sa trimit mailuri in care habar nu aveam ce scria. Acum vreo 2 zile mailurile au cazut sub ochii cuiva care chiar se pricepe la germana si a constatat ca gugal transleit isi face treaba. Bineinteles, ca doar am convertit din engleza in germana, nu din romana sau mandarina…

Ca sa nu ma mai lungesc:

- nu incercati asa ceva acasa!

- inca astept telefoanele alea…

- mi-am cam schimbat parerea despre nemti!