Ca am uitat sa va spun ca de duminica trecuta ma incerca un pui de usturime in gat, dar l-am ignorat cu inversunare. Numai ca dupa 13 ore petrecute in masina vineri, oboseala mi-a slabit organismul tare ca piatra si raceala a inceput sa-si faca de cap. Mai cu perdea, ce-i drept, dar dupa ce i-am dat in cap si cu o petrecere ca la carte sambata noaptea, a fost chiar nesimtita. Mai ales ca inainte de dezmat am ales sa o si scot putin la plimbare prin grote… Iar duminica, desi sinusurile imi alterau simtitor echilibrul, am insistat si persistat in decizia mea de a face catarari pe masive muntoase si sa ma uit la sol de 200m inaltime. Asta cu cataratul trebuie povestita mai in detaliu, dar dupa ce oi face rost si de ceva poze, caci fara a exemplifica cu gratie haul ce se adancea sub cablul pe care faceam echilibristica nu prea se intelege nimic din aventura.

Pana se mai decide raceala sa ma paraseasca, va las cu niste poze, ca sa nu suferiti prea tare.

In incheiere, va reamintesc de concurs. Mai aveti cateva zile.

V-am spus ca am doi masculi cu personalitate, nu?! Ca doar animalele mele de companie nu au cum sa fie mai prejos fata de stapana lor. Asa ca se disputa pentru orice – cusca, frunze de telina, ascunzatori, loc de facut pipi, biberon de apa… Nu mai conteaza atata vreme cat exista un motiv de harta. Pana acum vreo doua saptamani il cam cainam pe al mai mic, recte Spock, caci eram sigura ca si-o cam incaseaza de la Kirk, desi nu am vazut vreodata vreo dovada clara. Asta pana intr-o zi cand am venit acasa si l-am vazut pe Kirk cu o zgarietura sangeranda deasupra botului. Mititica, nu-i ieseau matele, dar tot era o urma de sange. Mai intai l-am suspectat de marsavii si ca s-a zgariat singur numai ca sa ma convinga cat ii e de greu, dar apoi mi-am spus ca nu are cum sa fie atat de sadic, asa ca l-am doftoricit cu apa oxigenata. Dupa inca vreo 2 zile l-am gasit pe acelasi Kirk cu o zgarietura pe bot…

Am analizat, am cugetat si mi-am spus ca sigur cauza o reprezinta bataia pe locurile de ascunzis. Asa ca am mai comandat o casuta, am rugat si un prieten sa vina sa remodeleze intrarile (le-au cam crescut fundurile…), totul in speranta ca se vor impaca si vor ajunge la o buna intelegere. Numai ca nu a fost asa si m-am pomenit intr-o seara nevoita sa arunc un hanorac peste ei ca sa il salvez pe Kirk din ghearele “oropsitului si mititelului” de Spock. Care Spock, daca tot era asa de pornit pe acaparat spatii si teritorii, a fost mutat singur intr-o cusca. Din intamplare muuuult mai mica, dar a fost doar o intamplare. Totusi, le-am lasat lipite ca sa se vada ca poate s-or impaca. Ei, Kirk a suferit pret de vreo 60 de secunde apoi a inceput sa se bucure de libertate si de mancare. Pe de alta parte, Spock mai avea un pic si gasea o modalitate sa roada gratiile de metal ca sa ajunga la Kirk si sa il apuce de gat! Amuzant de privit, mai ales ca stiam ca nu are cum sa treaca de gratii.

Cum solutia cu doua custi de dimensiuni simtitor diferite nu imi suradea, am decis impartirea celei mari in doua parti egale si oferirea unor oportunitati reale de socializare, fara a le da ocazia de a-si infige dintii unul in altul. Pana la urma s-a gasit un grilaj de cumparat, acelasi prieten taietor in lemn, piatra si metal a fost pus la treaba pentru ajustari si porcusorii au ajuns sa intruchipeze sintagma “despartiti, dar impreuna”. Chiar si dupa o saptamana incearca sa isi impuna vointa, dar fara mari succese ca nu prea pot trece de partea cealalta a baricadei. In schimb, daca ii las liberi prin casa, nicio problema. Se mai maraie, dar nu ajung la insangerari. Cred ca au destul teritoriu la dispozitie ca sa nu se calce pe bataturi. Iar daca cumva se pierd din vedere, e o tragedie greaca, caci guita, tipa si fac scandal pana se regasesc. Cine sa-i mai inteleaga?!

Pe de alta parte, in preumblarile lor, au descoperit unde este depozitata telina. Adica undeva in bucatarie intr-un loc care le e accesibil chiar si lor, in piticimea dimensiunilor pe care le au. Si intr-o zi am auzit un fonfaito-rontait din bucatarie. Speriata sa nu care-cumva sa fi dat iama in sacul de gunoi, am alergat tot intr-un suflet sa vad ce se intampla. Ei isi furasere niste frunze si se bagasera sub dulapul de bucatarie ca sa-si ia gustarea… M-a bucurat tare mult aspectul, caci mi-am dat seama ca devin din ce in ce mai independenti. Azi maine i-oi trimite direct la magazin sa faca cumparaturi. Sau ii iau cu mine, le dau drumul printre rafturi si ii recuperez dupa ce cineaza – mai ieftin, ca doar nu oi plati pentru cateva grame de legume din stomacul lor.

Si, cum o sa dispar vreo patru zile, i-am pregatit de vizita la matusa Pianista. Cam asa arata bagajelul lor:

Si cam atat. Ma duc sa ma pregatesc de un week-end prelungit in bataia ploii.

Primul soc a fost ca, dupa ce mi-a expirat protectia de incepator (cine stie, cunoaste) nu au curs atacurile garla. M-am minunat si m-am minunat… Au incercat vreo doi razleti, dar nimic descurajator sau al dracului de dur. Si mi-am spus ca nu prea or fi romani pe server. Ca pe serverele romanesti pe care le-am jucat nici nu apucai bine sa iesi de sub protectie si te incercau toti sa vada daca nu esti bun de jefuit. Probabil ca noi, romanii, suntem mai agresivi in spatele tastaturii si a monitorului fata de alte natii. Ca in public s-a vazut clar ca avem nevoie de imbolduri si ca sa protestam pentru a ne fi mai bine.

Apoi am incercat si eu sa ma bag intr-o alianta, ca asa-i frumos si sanatos in Travian. Numai ca intentiile mele omenoase de persoana dornica de a se distra s-au lovit de ultranationalismul altora. Cum sa va explic?! Am dat peste o alianta de turci care acceptau alte natii printre ei numai pana mai cresteau cu un nivel alianta si apareau alti turci dornici sa li se alture. Apoi iti dadeau cu sutul in fund si incercau sa te si jefuiasca. Am mai gasit niste unguri care si-au pus afis mare ca nu accepta nimic altceva intre ei. Rusii la fel… Si sunt cu totii atat de exclusivisti incat nici macar nu raspund la mesaje scrise intr-o alta limba. Eu ce sa inteleg de aici?! Ca daca intr-un JOC suntem asa, atunci nu ar trebui sa ma mai mire ce se intampla in viata reala?

Ce mi se pare mai tragic si mai infricosator e faptul ca majoritatea celor care joaca sunt tineri. Daca ei gandesc asa, ce as putea sa ma astept de la parintii lor? Si ce as mai putea astepta de la urmasii lor? Si ce as putea sa mai sper pentru urmasii mei?