Povestire scrisa pentru concursul “Vine primavara!” lansat de Cenaclul “Indrazneste”.
Gheorghita incepu sa se foiasca incet. Ceva il deranja, dar nu prea isi dadea seama ce, asa somnoros cum era. Totusi, incerca sa-si gaseasca locul din nou printre cei cu care impartea gramajoara de fan. Mai un ghiont la dreapta, mai unul la stanga, mai o incovrigare si ajunse cam in mijlocul grupului de ghemotoace de blana. Si totusi ceva nu-i dadea pace si nu-l lasa sa doarma.
Deschise incet un ochi, apoi pe celalalt. Se scarpina cu labutele pe bot, isi boti vreo doua mustati si casca agale. Cei din jurul lui incepura sa se foiasca si ei, parca putin nemultumiti de agitatia din jur. Dupa vreo cateva minute de leneveala, Gheorghita isi aduse aminte sa cerceteze cauza care i-a intrerupt somnul si descoperii cum prin gaura de la intrarea in scorbura se strecurau vreo doua raze de soare. Soare?! Aproape cazu pe spate de atata mirare: nu mai vazuse soarele de ceva saptamani bune! Parca si ceilalti observara minunea, caci forfoteala din gaura de sub pamant se amplifica de-odata. De la atata galagie, chiar si cei mai in varsta se trezira si iesira de prin alte galerii, grabiti sa vada soarele si sa-si incalzeasca blanitele.
Gheorghita isi astepta prietenii, pe Vasilica si Ionica, si impreuna se incumetara sa iasa din scorbura si din fanul cald. Mai intai timid, apoi din ce in ce mai curajos, au inceput sa exploreze in jur surprinsi de noile culori imbracate de natura din jurul lor. Albul zapezii devenise orbitor, pe unde inca se mai vedea asa ceva. Micile ochiuri de apa de pe pamant nu mai erau complet inghetate si numai bune pentru a-ti aranja blana in ele, ci deveneau din ce in ce mai lichide si destul de neplacute pentru cineva caruia nu-i placea sa se ude prea tare, si mai ales in apa rece. Dar cel mai impresionant era felul in care se vedea cerul printre ramurile golase ale copacilor – un albastru pur, curat, cu doar cateva pete albe si pufoase – cum Gheorghita si cei doi tovarasi ai nu mai vazusera de multa vreme. Iar cei trei faceau eforturi sa-si aminteasca cand fusese acel moment…
Parca acum patru anotimpuri, caci adultii le spusesera ca viata lor se masoara in anotimpuri: unul in care au iarba proaspata, dar seminte tot vechi si din rezerva, unul in care e cald si incep sa gaseasca legume si fructe proaspete, unul in care trebuie sa faca rezerve si unul in care stateau cat mai mult la caldura scorburei si traiau din acele rezerve. Pentru ei trei pana acum trecusera doar 4 anotimpuri, desi li se parea ca nu toate sunt la fel de lungi sau de frumoase. Deci asta era al cincelea… Desi ei se nascusera la sfarsitul celui de data trecuta, tot isi mai aminteau cate ceva din nuantele culorilor si limpezimea cerului. Dar parca nu a fost asa de frig data trecuta. Si parca totul era verde. Deci nu poate fi primavara… Dar aunci de ce e cerul albastru si norii pufosi?!
Nedumeriti, incepura sa se uite in jur sa vada ce fac ceilalti. Adultii isi pierdusera din sobrietatea lor si sareau de colo-colo. Clar, ceva se intampla! Numai ca ei nu prea intelegeau. Timizi, se apropiara de radacinile unui copac mare si desfrunzit aproape complet in jurul caruia topaiau de zor adultii. Printre ei o vazura pe Mariuca facuta ghem la baza arborerului privind uimita ceva. Incetisor venira pana in spatele ei si o intrebara ce a gasit. Mariuca le facu loc si vazura un mugure verde, dar de un verde proaspat, socant printre atatea culori anoste. Daca nu ar fi fost albastrul cerului, mai ca nu le-ar fi venit sa creada ca pot exista culori atat de vii. Nu intelesesera prea bine despre ce mugure era vorba pana cand nu le preciza Mariuca ca ceea ce vedeau urma sa fie un ghiocel.
Asadar urma sa vina primavara! Prima lor primavara intreaga!
