Category Archives: Filme, carti

Feb 27

Sa va vorbesc despre Harry Potter

Cred ca am stabilit pana acum ca eu sunt o fata citita. Citita in sensul ca imi bate vantul prin cap si iti dai seama de asta dintr-o privire, deci ma citesti repede. Asta nu care cumva sa creada careva ca am aere de intelectuala ratata sau ca as crede, duamnii feri, ca blogul asta ar fi citit.

Si ca sa mentin aparenta asta de fata  (ma scuzati) baba (ca mai am un pic si dupa standardele romanesti sunt trecuta gata)… citita, de obicei umblu cu cate o carte in poseta. Uneori o mai si scot prin tram si ma prefac ca ma culturalizez, ca pe aici pe la Bruxelles asa face lumea, in loc de ascultat manele. Cea mai mare grija e sa nu o tin cumva cu capul in jos (am ceva dificultati in a bunghii literele corect) si sa mai dau pagina din cand in cand, ca fac naveta cu aproximativ aceeasi oameni si nu care cumva sa se prinda. Desi, fie vorba intre noi, ii suspectez ca fac acelasi lucru, ca altfel nu vad cum la ora opt dimineata cineva poate sa isi tina ochii deschisi sa citeasca.

De vreo saptamana, doua, car dupa mine Harry Potter. Clar, de cand am inceput, am schimbat volumele de vreo 3 ori, ca m-am prins ca sunt diferite – au culori si grosimi diferite. Si ca sa ma dau si mai rotunda, le tarai dupa mine pe alea in original, adica in engleza. E mai greu sa ma dumiresc care-i susul si care-i josul, dar m-am prins ca in partea de jos a paginii sunt niste cifre. Ciudat e ca sunt atat de absorbita sa ma uit la hieroglifele alea incat uneori aproape uit ca trebuie sa cobor…

Lasand gluma la o parte, nu stiu daca va mai amintiti, dar anul trecut de ziua mea am primit cele sapte volume Harry Potter in original. Am fost taaaare fericita. Si cum se apropie din nou ziua mea si le atinsesem doar ca sa le asez mai bine in biblioteca, am decis ca e timpul sa ma ocup de ele. Si m-am regasit in una din starile alea pe care mi le-au dat Fundatia, Dune, Lumea fluviului, cartile lui A. Dumas in copilarie etc. – adica pierduta complet, abia asteptand sa continui lectura, refuzand sa ma culc numai penru a mai citi cateva pagini. Imi era tare dor de senzatia asta.

Stiu ca la fel am patit cand le-am citit in limba romana. Pe primele doua le-am primit cadou cand am implinit 19 sau 20 de ani (cine mai stie, a trecut tare mult de atunci!). Pe restul le-am imprumutat de la biblioteca, sectia pentru copii. Imi amintesc ca pornisem o adevarata campanie de vanare a lor, caci erau la mare cautare. Le-am innebunit pe bibliotecare cu telefoane si vizite. Intre timp am colectionat toate volumele in romana si tot intre timp le-am si facut cadou unei fetite care ar vrea sa citeasca, dar nu are ce. (Na, asta nu trebuia sa spun aici!)

Cred ca imi plac atat de mult pentru ca sunt bine scrise. OK, povestea e simpatica, dar conteaza foarte mult si felul in care iti e prezentata. Iar cartile astea ma fac sa rad. Felul in care autoarea reuseste sa ma atraga in poveste, sa ma faca sa vad expresiile de pe fetele lor, este incredibil. Pentru mine sunt genul de carti pe care le pastrez in biblioteca pentru momentele in care simt nevoia sa fiu sigura ca ma voi scufunda intr-o lectura, ca voi uita de facebook, real life si alte cele.

Filmele am incercat sa le vad cand au fost difuzate prima oara pe Pro TV, numai ca am ales compania nepotrivita – doi masculi care luau in deradere numele lui Harry Potter si care nu au citit cartile niciodata si nici nu le-ar citi. Asa ca am beneficiat de cele mai … sarcastice comentarii, incat pe la jumatatea filmului mi se acrise de Harry Potter. Pana la urma, anul trecut mi-am facut curaj si le-am vazut pe toate, unul dupa altul – un fel de maraton homemade. De data asta singura si nederanjata de nimeni. :D Iar acum as vrea sa le revad, cu cartile proaspete in minte.

Asadar, daca nu vedeti vreo postare cateva zile la rand, puteti presupune ca am uitat sa ma dau jos din tram si inca ma plimb prefacandu-ma ca citesc.

Noi 29

Pascal Bruckner – Copilul Divin

Azi m-am hotarat sa ma dau mare si rotunda (nu ca n-as fi si la propriu) si sa ma prefac intelectuala. Cum in cazul unor astfel de persoane panditul iesitului din sala de operatie devine neinteresant fara o carte cu care sa se prefaca ca sunt interesante, am luat in maini ce am gasit si eu pe la DS prin casa. Si am inceput cu “Copilul Divin”… Iar acum o sa ma prefac si mai intelectuala si o sa-mi exprim opinia legata de aceasta carte.

In primul rand am ales-o pentru ca parea scurta. Dupa experienta cu “Pianista” chiar nu mai aveam chef de carti uracioase care sa astepte cateva luni sa fie terminate. In al doilea rand, recunosc cu rusine (sau nu), ca nu imi amintesc sa mai fi citit ceva de respectivul autor. Am auzit de el, dar m-am abtinut din diverse motive necunoscute mie sa interactionez cu el… Pana la urma am terminat-o in momentele de acalmie din doua zile consecutive si chiar am savurat-o. Cum nu e perfecta, carcotelile acum urmeaza.

Ideea din spatele cartii e simpla: daca am sti ce ne asteapta dupa nastere, am alege sa ne nastem sau sa ramanem in pantecele matern? Cu aceasta filosofie drept fundal, Bruckner croseteaza si o gramada de alte idei legate de psihologia maselor, Dumnezeu, influenta etc. In esenta, totul pare a se invarti in jurul foetusului supra-inteligent ramas timp de 5 ani in pantecele matern cu scopul unic de a descoperii esenta vietii. Spun “pare” pentru ca am impresia ca personajul principal e de fapt societatea umana si felul in care reactioneaza in fata vietii.

Mi-a placut foarte mult stilul in care e scrisa si sinceritatea cuvintelor utilizate, pudicitatea nefiind neaparat o perdea dupa care sa se ascunda. Inventivitatea de care a dat dovada in gasirea de nume si porecle pentru foetusul iesit din comun e, de asemenea, o bila alba, mai ales pusa in opozitie cu titlul cartii – copilul divin se dovedeste a nu fi altceva decat un peduncul, limbric etc…

Pe de alta parte, modul in care autorul a ales sa gradualizeze desfasurarea faptelor nu m-a dat pe spate. Daca la inceput ai impresia ca totul se rostogoleste intr-un ritm normal, de pe la mijloc incolo se accelereaza in asemenea hal incat la final aprope gafai. Unde mai pui ca, tot inspre final, mai sunt descrise si ceva faze erotico-porno destul de ciudate…

Oricum, pentru felul in care sunt expuse ideile filosofice si pentru modul in care e scrisa, cartea chiar merita citita. Si, ca sa ma prefac si mai intelectuala (poate raman asa!), poate voi mai incerca si alte carti scrise de acelasi.

Noi 15

O carte de premiu Nobel

Acum cateva luni bantuiam de zor prin libraria mea preferata din Bruxelles in cautare de scriituri de-ale lui Paul Valery. Nu prea am gasit ce ma interesa, dar ochii mi-au picat (bine ca i-am recuperat!) pe o carte castigatoare a unui Premiu Nobel pentru literatura in 2004, respectiv Pianista de Elfriede Jelinek. Am cumparat-o, bineinteles, caci mi-am spus ca nu aveam cum sa dau gres cu ea…

A stat cartea mea trista si parasita prin biblioteca ceva vreme, dar prin iunie m-am decis sa o atac. Si de atunci ma tot chinui sa o termin. Si ma chinui, mai, oameni buni, de zici ca ar fi o piatra de moara… Mai ales ca nu imi place sa las cartile neterminate. (The King’s Speach nu se pune, ca am vazut filmul inainte de a incepe cartea si e mai misto.) Varianta mea de carte are vreo 318 paginute (e format A5), din care mai am vreo 60. Floare la ureche in mod normal, o pacoste in cazul asta. Si m-am gandit sa imi impartasesc impresiile, sa mai sufere si altii, ca poate asa m-oi stradui mai mult.

Asadar, cartea nu e prost scrisa. Ba chiar deloc. Sau cel putin traducerea in franceza pe care o am eu e buna. Ca in germana nu as pricepe… Revenind, pana la cea de-a 250-a pagina am ajuns sa concluzionez ca personajul principal e construit cu maiestrie, treptat. Introducerea in viata sa se face pas cu pas si in deplina legatura cu relatia pe care o are cu mama sa. Intruparea psihologica a profesoarei de pian o gasesc minunata si gradualitatea expunerii problemelor de sexualitate la fel.

Bun, pai daca romanul e bine scris, ce ma impiedica sa il dau odata gata?! Povestea in sine! Din primele pagini iti vine sa o iei la bataie pe mama. La propriu. Am trait un sentiment profund de nevoie de a o violenta pe femeia aia – un personaj care isi handicapeaza singur copilul din nevoia egoista de a-l tine sub control si de a isi indeplini dorinta de a-si cumpara un apartament. Mama asta din carte e un parazit emotional si financiar. Si in baza acestor infaptuiri marete ale parintelui, copilul nu putea sa fie “normal”.

Sub fatada de profesoara decenta, mutilarea afectiva isi face simtita prezenta sub forma unor deviatii de natura sexuala care, pana pe la pagina 240, ma asteptam sa se opreasca la o dorinta sexuala mai puternica, voaiorism si curiozitati putin neobisnuite. Numai ca nu! De ce?! Asa ca acum sunt in punctul in care femeia asta ajunge sa se roage de un tanar student (care doar vrea sa puna mana pe un “trofeu”) sa o tortureze in prezenta mamei sale – bineinteles cu usile inchise, dar in acelasi apartament. Iar tipul asta, putin indragostit de ideea de a fi indragostit de profa sa, dupa ce initial refuza cu tarie, parca incepe sa se gandeasca serios la propunere.

As putea sa va descriu cateva faze antologice numai bune de pus in rama psihologica, dar mi-e ca v-o sta cafeaua/mancarea/alcoolul in gat. Momentan incerc sa ma decid care din cele doua muieri e mai nebuna. Sigur ca mama e cauza nebuniei fiicei, dar doar incerc sa alcatuiesc un clasament, nu sa le gasesc o scuza. Iar cu filfizonul aparut si el cu sprijinul sexual prin poveste chiar nu stiu ce sa fac…

Gata, ca ma doare pe mine capul. Oricum, acum ca tot v-am da si voua cu darnicie din minunatia cartii, mi-am propus sa o termin pana vinerea viitoare (dispar din Bruxelles vreo 10 zile si nu am chef sa o car in bagaj dupa mine). I-am pus gand rau, mama ei de pianista!