De curand, un prieten virtual m-a intrebat daca nu vreau sa il ajut sa puna pe picioare un nou blog, asa un pic mai specializat. Nu divulg inca proiectul, ca trebuie sa ne ocupam de varii chestii inainte, dar preambulul e important ca sa vedeti unde bat… Am raspuns afirmativ, dar necredincioasa din fire cum sunt, am intrebat de ce m-a ales pe mine, caci in cercul in care ne invartim sunt alte persoane poate mai competente in a colabora la asa ceva.
Raspunsul m-a dat putin pe spate: “ai un blog cu activitate zilnica si cu ceva cititori, deci de bine de rau stii sa faci treaba asta”. Vreau sa ii multumesc si pe aceasta cale pentru apreciere, ca s-a dovedit a nu fi asa de laudativa pana la capat. 
Bineinteles ca mi-a imputat faptul ca am un blog cam prea supus stilului comercial. Asta mi-a dat de gandit, am ripostat (ca doar nu oi tacea din gura!) si i-am explicat ca nu am facut niciun studiu de piata ca sa imi fac blogul asa si nu altfel. Concluzia lui a fost ca, probabil, stilul asta s-a format in urma consumului excesiv de alte bloguri.
Discutia asta profunda si plina de idei creatoare m-a facut sa cuget si sa imi enervez neuronii facandu-i sa vina cu idei coerente. Vad ca le-a trecut supararea… Asadar, facand o analiza retrospectiva, mi-am dat seama ca habar nu am care sunt regulile in ale bloggeritului si ca, desi am mai trecut razant pe langa idei care sustin tot felul de tipare pentru un blog “reusit”, nu am studiat nimic de acest gen si ca fac tot cum ma taie capul.
Am inceput sa scriu zilnic dupa ce blogul a luat-o razna si a inceput sa adune cititori de pe te miri unde care nu m-au vazut la fata in viata lor. Pentru ca in momentul ala m-am decis (aproape) sa il transform intr-o zi intr-o carte. Dar mai este pana atunci… In plus de asta, mi s-a spus ca postarile mele insotesc cafeaua de dimineata a unora si nu vreau sa ii vaduvesc de aceasta placere, exact cum nu imi place nici mie cand intru la ora 7.45 (fix!) pe blogul meu preferat si nu gasesc o postare noua. (Sefa, cand mananc cu ghionturi, tu esti di vina!) Asadar, nu e o strategie de marketing, dar am constatat ca daca lipsesc un pic de pe aici, e mai greu sa imi reobisnuiesc cititorii sa revina. (Pleonasm?!) Deci, pana la urma e o strategie de marketing. 
Nu mai intelegeti nimic, nu-i asa?!
Apoi trecem la prezenta/absenta pozelor. La un moment dat, Strumful ma critica si imi explica ca blogului meu ii lipsesc pozele. Am incercat sa remediez aspectul invinovatit, dar, la un moment dat, mi-am dat seama ca blogul meu nu e unul de fotografie. Da, daca am poze interesante, le postez cu cea mai mare placere. Dar am facut blogul ca sa scriu! Deci… concluzia se trage singura. Auuuu, coada!!!
Am mai primit si sugestii referitoare la lungimea unei postari. Sau mai bine zis scurtimea sa… Stiu ca sunt blogari care se chinuie sa nu depaseasca xxx cuvinte, dar eu chiar nu ma obosesc cu asa ceva. Scriu exact cat am de spus, asta daca ne referim la lungime. Daca analizam din punct de vedere al scurtimii, am constatat ca nu imi place cum se asaza in pagina postarile mai mici de 400 de cuvinte… Mi se pare ca exprima (in cazul meu!) o lipsa de idee. Poate unde sunt obisnuita sa vorbesc muuuuult (tot nu o iau pe mama)…
Referitor la continut, mi s-a spus ca scriu din ce in ce mai bine. Culmea, mie mi se pare ca scriu din ce in ce mai superficial si ca de cele mai multe ori ating “subiecte de bulevard”. Dar, daca asta imi trece prin cap, asta postez, ca doar nu degeaba l-am botezat “jurnal”. Acuma sa nu va inchipuiti ca imi ridic poalele in cap pe aici, caci, dupa cum se poate observa cu ochiul liber, sunt destul de zgarcita cu detaliile foarte personale. Plus ca nu imi place sa mint, deci nu aburesc cand postez unele chestii, dar mai sar peste altele. 
In ceea ce priveste designul, nu am ales culorile si formele in urma consultarii unui tratat de feng shui sau arta contemporana, ci in functie de ce mi-a placut mie in momentul Z. Poate acum nu mi se mai par asa de geniale, dar, cand nu le voi mai inghiti, schimb tema. Sau ma apuc de webdesign si mut blogul pe un domeniu care sa imi permita sa il programez singura. Asta dupa ce ma invata Radu cum se face. 
In concluzie, un blog trebuie sa fie asa cum si-l doreste cel care il are in stapanire, caci, pana la urma blogul asta ma reprezinta pe mine, nu hoardele de potentiali specialisti in marketing care ar putea sa imi propuna sa le afisez reclama. In cazul meu, nu conteaza cat de lunga e postarea (dar conteaza cat de scurta), cate poze postez pe saptamana sau ce culoare are fontul, ci conteaza sa stiu ca cei care au “consumat” continutul au plecat multumiti si ca si-au promis ca vor reveni.
